O persoana poate avea serioase probleme de relationare cu parintii sai atat din postura de copil (avand o perceptie infantila, imatura asupra lucrurilor), dar si din postura de adult, atunci cand parintii sai sunt varstnici. Nu este obligatoriu ca un adult sa aiba o gandire matura, tendintele infantile in gandire, in proportie semnificativa sau mare, putand persista de-a lungul intregii sale vieti.
Adesea la cabinetul de psihologie se prezinta persoane care au un gen particular de probleme: dificultati in relatiile cu parintii, din postura de copii (fii, fiice), sau dificultati in relatiile cu copiii proprii, din postura de parinti.
Abordarea psihologica a relatiilor parinti–copii/fii, indiferent de varsta acestora, se poate realiza din doua perspective: a parintilor si a copiilor. Un psihoterapeut este necesar sa inteleaga punctele de vedere ale ambelor parti si sa gaseasca posibile solutii.
Parintii au, in general, un anumit ascendent asupra copiilor, un sentiment de putere, de superioritate, care se combina, in mod aleatoriu, cu o iubire destul de posesiva. Marea majoritate a parintilor au fata de copiii lor pretentii semnificative, de genul sa fie „cel mai... si cel mai...” (sentimentul de superioritate, de valoare personala al parintelui este confirmat prin realizarile copilului, semnificativ mai importante comparativ cu cele ale altor copii). Copiii devin un motiv de mandrie personala, ei sunt investiti de parinte cu un destin precis („trebuie sa te faci doctor”, „trebuie sa urmezi cariera mea”, „trebuie sa devii cineva in viata”), fiind considerati apendice ale parintilor. Parinti urmaresc sa transforme copiii in niste realizatori ale propriilor scopuri sau dorinte, devenind astfel sosii sau „prelungiri”, „continuari identice” ale parintilor.
Alteori copiii sunt investiti de parinti cu un rol compensatoriu. Ei pot tine locul unui partener (sot/sotie/iubit/iubita) abandonat, disparut cumva (deces, divort, etc.), mergandu-se pe ideea „tu mi-ai mai ramas” sau „esti tot ce am de la el/ea”. Multi copii sunt vazuti de parinti ca potentiali realizatori ai dorintelor/aspiratiilor/viselor nerealizate ale parintilor (sa faca studii superioare, sa dobandeasca functii importante, sa devina faimosi, sa castige bani multi, etc.). Unii copii, mai ales de sex feminin, devin parteneri sexuali ai parintilor de sex opus, in general tati (aici se realizeaza o compensare a frustrarilor sexuale din relatia cu sotia/iubita/concubina, sau apar atractii erotice perverse, neasteptate); relatiile incestuoase creaza o trauma majora unui copil (inclusiv in varianta mama-fiu), au consecinte juridice negative, lasand de asemenea grave cicatrici sufletesti. Alti copii devin supraveghetori si ingrijitori ai fratilor/surorilor mai mici, asumandu-si prea timpuriu responsabilitati (vorbim aici despre copilul „parentalizat”).
Unii parinti accentueaza latura de iubire, care devine sufocanta, hiperprotectiva, iar copilul se transforma in centrul preocuparilor parintelui. Aceasta idolatrizare, care se manifesta prin expresii ca „esti lumina ochilor mei”, „esti motivul pentru care traiesc”, „pentru tine fac toate acestea”, „esti odorul meu”, „pentru tine face mama/tata atata efort, ca sa-ti fie bine mai tarziu”, este o atitudine contraproductiva. Copilul este plasat in centrul atentiei pentru intreaga familie, dorintele sale sunt indeplinite cu sfintenie. Astfel apar copiii rasfatati, care sunt niste mici tirani. Ei pleaca din familia de origine in propria viata de adulti cu ideea ferma ca toata lumea trebuie sa le faca pe plac, in mod indiscutabil, mai ales persoanele de sex opus cu care vor sa stabileasca niste relatii. Dezamagirea apare cand oamenii ii refuza, ii resping, le spun ca sunt niste alintati, facandu-i sa inteleaga faptul ca nimeni nu este obligat sa satisfaca dorintele nimanui (totul e chestiune de vointa, de alegere pe baza de discernamant). In acest punct apare concluzia ca parintii nu i-au educat pe acei copii intr-o maniera adecvata, deci adultul care a fost educat in copilarie astfel este fortat sa isi modifice substantial viziunea asupra propriei persoane si a relatiilor interumane.
Alti parinti accentueaza latura de subordonare (submisivitate, relatie de forta tip stapan-parintele, servitor-copilul) a copilului, ingradindu-i acestuia accesul la independenta sau autonomie, la realizarea unor placeri firesti, infantile. Se merge aici pe o atitudine dura, educatie rigida, reprimarea aspectelor emotionale, afective, erotice, cuvintele-cheie fiind „ordine, disciplina, curatenie, rigoare, note mari la scoala, studiu intensiv, cariera ulterioara de succes”. Si acesti copii vor avea mai tarziu, ca adulti, probleme de ordin emotional, afectiv, erotic, cat timp nu se desprind de „programarea” pe care le-au dat-o parintii lor.
Articol realizat de Minola Iuliana Bratoveanu, psiholog
Cabinet individual de psihologie - Bratoveanu Minola Iuliana
Articole asemanatoare:
Copiii, sprijin la batranete
Vezi sa nu ma faci de ras
Rolul mamei si rolul tatalui in cresterea copiilor
Legile copilariei
Factori ce duc la deteriorarea relatiei parinte-copil
Traumele copilariei
Indulgenta