Indulgenta

[psiLudens]

CUM SA FIU UN PARINTE BUN?
- partea II

motto: ,,copilul rasfaţat este adultul nefericit de mai tarziu”

Daca in articolul anterior am incercat sa arat cate ceva din complicatul mecanism psihologic ce se afla la originea comportamentului indulgent pe care parintii pot fi tentati sa-l adopte in educatia copiilor lor, precum si doua din consecintele acestuia in planul dezvoltarii ulterioare a fiilor – formarea de caractere slabe si/sau de personalitati egoiste, in cel de acum voi aborda riscul ramanerii viitorului adolescent, si mai apoi adult, in narcisism, precum si de consecintele creditului neconditionat acordat copilului.

Se intampla tot mai des, in ultima vreme, ca parintii sa-mi semnaleze cu ingrijorare si oarecare rusine cum ca, din senin si aparent nemotivat, copilul lor bun si ascultator pana acum, a inceput sa aiba un comportament mai violent.
Toti cei care se recunosc in aceasta situatie ar fi bine sa stie ca, in jurul varstei de 11 – 12 ani, copiii intra in primul stadiu de adolescenta, pubertatea, a carei principala caracteristica este transformarea la toate nivelurile fiintei: corporal, psihologic si social!
Daca asupra fiziologicului parintele nu poate decat sa fie observatorul pasiv al modificarilor aproape explozive ce au loc in trupul copilului lor, interventia in planul dezvoltarii psiho-sociale a viitorului adult este cruciala. Pe tot parcursul copilariei parintele a pregatit cu multa dragoste, atentie si grija „solul” in care, de la aceasta virsta, 11 – 12 ani, ar fi de dorit sadirea „samantei” din care va creste treptat adultul.

Ce vreau sa spun prin aceasta metafora? In copilarie parintele are grija sa-si invete fiul/ fiica sa insuseasca si sa respecte un set de reguli indispensabile supravietuirii comunitare, pentru ca, la pubertate, sa-si asiste copilul in a-si construi propriile repere (reguli) dupa care isi va trai viata ca adult.
Cuvintul-cheie aici este asistenta pentru ca aici poate interveni in mod distructiv indulgenta ale carei consecinte pot conduce fatalmente si catre narcisim.

Este bine sa intelegem ca narcisimul nu este totuna cu egoismul si cu atat mai putin cu egocentrismul! Egocentrismul este acea atitudine care ne permite sa-i intelegem pe ceilalti prin raportarea la noi, in timp ce egoismul este atitudinea exagerata privind propria persoana.
Motivul pentru care o persoana narcisista nu va fi niciodata apreciata pozitiv de cei din jur este acela ca abilitatile ei sociale sunt superficiale, chiar daca adesea este fermecatoare. Narcisistul nu a invatat niciodata sa iubeasca cu adevarat pe altcineva si, deci, nu-i poate privi pe ceilalti ca individualitati separate, care au o valoare si o importanta egala cu a propriei persoane.
Mai mult, pentru narcisist, ceilalti oameni nu prezinta valoare in sine, ci una instrumentala. Adica, ceilalti sunt utili atunci cand ii satisfac lui dorintele si cand ii maresc respectul de sine. De aici si marea vulnerabilitate a narcisistului, cata vreme perceptia propriei importante este data din exterior, sentimentele pot fi astfel extrem de usor de ranit. Cand ceilalti i se opun sau nu manifesta admiratia excesiva, nemeritata, pe care el o pretinde, reactioneaza cu furie si va incerca sa se razbune.
Iata, deci, si o alta fata a cauzelor pentru care copilul are izbucniri de violenta in public, sau in intimitatea familiei si de ce este important ca un copil sa invete ca exista anumite limite in ceea ce se asteapta de la el si ii este permis. Atunci cand acele limite sunt depasite, este bine ca lucrurile sa fie judecate, sa fie evaluate consecintele si sa fie aplicate chiar si sanctiuni. Parintele are o misiune foarte delicata in a reusi sa echilibreze satisfacator propriile standarde si valori cu dorintele imature ale copilului. Si este indicat sa gaseasca acele resurse de rabdare, intelegere si fermitate pentru a-l ajuta sa interiorizeze si sa insuseasca in cele din urma acele standarde si valori, astfel sa-si formeze constiinta.
Un aspect al comportamentului indulgent al parintelui fata de fiu/fiica, la fel de important si cu repercursiuni in dezvoltarea psiho-sociala precara a acestuia, il reprezinta increderea neconditionata.
Dintr-o serie de motive, si mai ales incepand cu perioada de pubertate a copiilor lor, multi parinti cred ca iubirea pentru copil inseamna sa-i acorzi apriori increderea. Nimic mai naiv si mai periculos!
De multe ori, la radacina acestei hotariri a parintilor sta convingerea conform careia copiii sunt egali cu parintii lor (vezi in articolul precedent). Nu voi relua ceea ce am mai spus, insa trebuie subliniat faptul ca increderea parintilor in copii este cu totul alt concept decat increderea copiilor in parinti.
Atunci cand un copil vorbeste despre increderea in parintii sai, de regula, el se refera la faptul ca parintii vor face sau ii vor oferi tot ceea ce acestia au promis, indiferent de circumstantele ce ar putea sa apara. Deci, copilul acorda increderea printr-un mecanism egoist, in timp ce elementele care il fac pe un parinte sa fie demn de incredere nu sunt egoiste, ci altruiste!
Un parinte de incredere trebuie sa fie alert si atent la comportamentul, emotiile, activitatile si problemele copilului. El va fi receptiv la nevoile copilului si va incerca sa ia parte la toate evenimentele din viata acestuia.
Un parinte de incredere este dator sa-si disciplineze, sa-si invete, sa-si indrume copilul si chiar sa-l pedepseasca atunci cind este necesar, pentru a-l ajuta sa-si formeze caracterul.
Atentie! Acest lucru nu inseamna ca trebuie sa spioneze zilnic prin lucrurile copilului, pentru ca asta nu ar face altceva decit sa distruga relatia dintre ei. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca, un astfel de comportament intruziv este un indiciu ca parintele insusi are anumite probleme psihice care cer atentie. Insa, in cazul in care exista indicii clare ca ceva nu merge bine sau parintii intentioneaza sa verifice pentru a se asigura ca situatia este “sub control”, acestia au responsabilitatea morala fata de copiii lor sa adune acele informatii.
Deci, increderea in copil este un efort pregatit cu grija ce are drept scop introducerea acestuia in lumea reala prin lectii, reguli, asteptari, suport si supraveghere.
Sper, dragi parinti ca, prin acest articol in doua parti, sa fi reusit sa va fac atenti asupra consecintelor pe termen lung si foarte lung la care riscati sa va supuneti copiii in cazul in care indulgenta este confundata cu intelegerea, toleranta, ingaduinta, sau increderea neconditionate. Stiu ca nu este usor sa fii parinte in vremurile prezente, insa am convingerea ca, inarmati cu putin autocontrol, un strop de fermitate si multa, foarte multa dragoste pentru copilul dumneavoastra, veti iesi invingatori in maratonul parintilor buni!

Cum sa fiu un parinte bun? - partea I

Autor: Lorena Licuta, psiholog
Cabinet de consiliere psihologice psiLudens - Lorena Licuta

Articole asemanatoare:
Vezi sa nu ma faci de ras
Rolul mamei si rolul tatalui in cresterea copiilor
Legile copilariei
Factori ce duc la deteriorarea relatiei parinte-copil
Traumele copilariei

---

Alte subiecte postate de psiLudens

Cum sa fiu un parinte bun?