Ei au impresia că prin această conduită, probabil probată adesea de dânşii, ajung cel mai uşor să-şi domine adversarul şi să-şi impună voinţa. Aceasta nu este, desigur, o metodă elevată, dar în cele mai multe cazuri are efect şi cine nu-şi poate aminti cum, printr-un acces de furie, a putut ieşi dintr-o situaţie dificilă.
Există, fără îndoială, situaţii în care un acces de mânie este în bună măsură îndreptăţit. Avem în vedere o afectivitate care se afişează nestăvilit, persoane la care mânia se declanşează în mod obişnuit. Există oameni care îşi fac din aceasta un sistem de reacţie şi care se caracterizează prin faptul că, în general, nu recurg la altă metodă.
Sunt oameni aroganţi, extrem de susceptibili, care nu suportă ca nimeni să fie mai sus ca ei, ori la nivelul lor, care au mereu nevoie să se simtă superiori, care mereu stau la pândă să vadă dacă nu cumva cineva le impietează domeniul, dacă nu cumva cineva nu le cântă îndeajuns în strună.
La aceasta se asociază o doză maximă de suspiciune, care îi determină să nu se încreadă în nimeni. Cel mai adesea la astfel de oameni găsim şi alte trăsături de caracter, indicate mai sus ca limitrofe. In cazurile mai grave, un om atât de ambiţios se va retrage înspăimântat din faţa unor îndatoriri serioase şi se va integra greu în societate. Dacă i se refuză ceva, el nu cunoaşte de fapt decât un singur mod de a proceda: să facă scandal, într-o manieră de obicei dintre cele mai dureroase pentru persoanele care îi sunt apropiate. Va sparge o oglindă, bunăoară, sau va deteriora obiecte de valoare.
Nu este cu putinţă să i se dea dreptate dacă, după aceea, încearcă în mod serios să se dezvinovăţească, susţinând că nu ştie ce a făcut. Căci intenţia de a fi vrut să lovească în cei apropiaţi era prea evidentă. Acest afect va viza întotdeauna ceva de valoare, nu lucruri fără importanţă. Deducem din aceasta că asemenea procedee sunt în mod necesar rezultatul unui plan premeditat.
Intr-un cerc restrâns această metodă duce, desigur, la anumite rezultate, dar care se pierd de îndată ce se iese din cercul respectiv. Căci un asemenea om va intra în mod fatal cu uşurinţă în conflict cu toată lumea.
Cât priveşte expresia atitudinală a furiei, este suficient să-i spunem pe nume ca să şi avem în faţa ochilor imaginea furiosului. Este atitudinea ostilă faţă de ceilalţi, care apare în prim-plan cu toată intensitatea şi claritatea.
Acest efect dovedeşte abolirea aproape integrală a sentimentului de comuniune socială.
Aspiraţia către putere a unui om poate merge până la nimicirea adversarului. In măsura în care afectele scot în relief caracterul individului, aceste manifestări ne pot înlesni rezolvarea unor probleme legate de cunoaşterea omului.
In această perspectivă, cei furioşi din fire sunt în categoria acelora care au o atitudine ostilă faţă de viaţă. Dar orice năzuinţă către putere se bazează pe un sentiment de slăbiciune, de inferioritate. La asemenea reacţii ample, adevărate măsuri de forţă, nu poate recurge un om liniştit în ceea ce priveşte puterea sa. Tocmai în accesul de furie ni se dezvăluie cu o deosebită claritate exacerbarea sentimentului de slăbiciune orientat în scopul obţinerii superiorităţii. Este un artificiu ieftin de exaltare a sentimentului propriei personalităţi, în detrimentul altor oameni.
Dintre factorii care facilitează considerabil declanşarea accesului de furie, este de menţionat îndeosebi alcoolul. Pentru mulţi oameni adesea sunt suficiente doar câteva pahare. Este cunoscut faptul că alcoolul are în primul rând drept efect slăbirea sau abolirea frânelor impuse de societate. Un individ intoxicat de alcool se comportă într-o manieră total necivilizată.
El îşi pierde stăpânirea de sine şi respectul faţă de ceilalţi şi ceea ce pe când era treaz numai cu greu îşi putea înfrâna şi ascunde, adică atitudinea ostilă faţă de semeni, la beţie capătă o expresie degajată. Nu întâmplător tocmai oamenii
a căror existenţă şchioapătă devin alcoolici, ei căutând în alcool uitare şi consolare, o scuză pentru ceea ce le-ar fi plăcut să realizeze, dar nu au realizat.
La copii constatăm accese de furie mai frecvent decât la adulţi. Adesea este suficient un motiv dintre cele mai neînsemnate pentru ca un copil să se înfurie. Fenomenul ţine de faptul că la copii, ca urmare a puternicului sentiment de slăbiciune, apare mai pronunţată linia strădaniei lor de a-şi afirma propria valoare.
Un copil irascibil ne dovedeşte mereu că luptă pentru a se pune în valoare şi că rezistenţele de care se loveşte îi apar, dacă nu insurmontabile, în orice caz deosebit de mari.
In afară de injurii, care formează conţinutul obişnuit al acceselor de mânie, actele de violenţă merg atât de departe încât aduc prejudicii chiar şi celui care recurge la ele. Se face aici simţită tendinţa de a le provoca alor săi sau altora din anturaj o durere, care să răzbune eşecurile şi umilinţele suferite.
Alfred Adler, " Cunoasterea Omului "
