Emotiile propriu-zise sunt procese sau desfasurari emotionale mai moderate in care functiile constiintei nu sunt blocate sau ingustate ca in afecte. Ele sunt efectul confruntarii dintre nevoile individului si datele reale sau prezumtive ale mediului. Emotiile sunt tranzitive si pluritonale, se dezvolta gradat, procesual si poseda un grad mai mare de diferentiere si interiorizare.
Emotiile au o orientare determinata, o referinta obiectuala sau situationala: ti-e frica de o situatie anumita, te manie o intamplare precisa etc. Asadar, emotiile au un caracter situational, depind de actiunea nemijlocita a situatiei emotionale si apar frecvent ca efect al satisfacerii sau nesatisfacerii unor tendinte biologice. Valenta afectiva a datelor ambiantei este in parte determinata de informatia obiectuala (emotia nu este traita izolat, ci in context cognitiv); prin starea afectiva se dezvaluie mai ales relatia dintre natura si trebuintele subiectului pe de o parte, si proprietatile evenimentelor externe pe de alta parte.
Emotiile se asociaza in cupluri contradictorii (bucurie-tristete, manie-relaxare, admiratie-dispret, simpatie--antipatie, placere-insatisfactie etc.), imprimand acea polaritate caracteristica vietii afective. De aici dihotomia clasica: emotii stenice - care sporesc activitatea, maresc forta si energia persoanei - si emotii astenice, care diminueaza energia si activismul persoanei. Aceasta polaritate rezulta din corespondenta, respectiv discordanta dintre nevoile, convingerile, obisnuintele individului si situatiile sau evenimentele vietii.
In sfarsit, emotiile se inscriu in tipare socio-culturale, ele se preteaza la invatare, modelare sociala, in timp ce afectele nu.