Cu totii ne intrebam uneori de ce suntem atat de nefericiti. De ce noi nu avem tot ce au altii, cum au facut altii de au atatia bani, femei frumoase sau barbati atragatori si plini de farmec si tandrete. Cum de altii au servicii atat de bune si de bine platite, iar noi nu.
Credem ca toate aceste lipsuri ne fac sa fim atat de tristi, sa ne simtim nerealizati si sa dam gres de multe ori. Dar, sa nu uitam ca la fel se pot simti si cei care au foarte multi bani, care isi pot cumpara tot ce-si doresc, care au tot ce vor. Si ei pot fi tristi sau deprimati, si ei sufera, si ei sunt parasiti sau dezamagiti de viata sau de relatiile pe care le au. Nu este vorba de a avea sau a nu avea ceva material, ci de extreme si de ceea ce reprezinta ele.
De cele mai multe ori, banii reprezinta doar un motiv, pe care-l invocam pentru a ne explica de ce ne simtim rau, singuri, tristi, plictisiti, de ce nu ne iese nimic etc. In spatele acestui pretext, al banilor, lucrurile stau altfel.
Uneori suntem plini de viata, ne trezim bine dispusi dimineata, credem ca avem lumea la picioare sau ca o putem cuceri, ca putem face orice. Alteori, dimpotriva, avem impresia ca suntem goi, ca nu avem nimic al nostru, ca nimeni nu ne iubeste, nimeni nu ne vrea, nu avem nimic bun in noi, ca nu meritam sa avem nimic etc.
Ei bine, lucrurile nu sunt deloc asa cum par a fi. De ce?! Pentru ca toti oamenii au atat o parte „buna” in interiorul lor, cat si o parte „mai putin buna”. Partea „mai putin buna” este partea care nu place oamenilor, dar asta nu inseamna, obligatoriu, ca acea parte este rea. Care este legatura intre starile pe care le avem si partile bune sau mai putin bune din noi?!
E simplu, atunci cand ne simtim bine dispusi, cand traim stari de bine, de implinire, atunci accesam partea buna din noi, iar atunci cand ne simtim deznadajduiti, cand suntem tristi, cand plangem fara motiv, accesam partea „mai putin buna” din noi. Poate veti spune: „pai daca e asa simplu, cum sa facem sa accesam numai partea buna din noi insine?”. Teoretic e simplu, practic insa e destul de complicat. Important este ca se poate face acest lucru.
Am sa incerc sa argumentez cele scrise mai sus printr-o serie de exemple care va vor ajuta sa intelegeti, la modul general, cum functioneaza psihicul uman.
Sa ne imaginam un nou nascut. Imediat dupa nastere nu poate sa realizeze ceea ce se intampla cu el si in jurul lui, deoarece nu are inca structurile psihice dezvoltate, maturizate. Semnalizeaza foamea, durerea si disconfortul prin plans. Dar cum ne explicam faptul ca daca mama e linistita si il tine in brate plina de iubire, atunci si copilul este linistit, iar daca mama este agitata si nervoasa, copilul este agitat si plange continuu? Copilul simte starile mamei, traieste starile mamei ca si cum ar fi ale lui. Este ca atunci cand un coleg de serviciu sau de scoala este foarte suparat si simtim ca ne intristam si noi, sau este foarte agitat si ne agita si pe noi.
Aceste stari de tristete sau de agitatie sunt stari care se transmit de la celalalt, nu sunt propriile noastre stari. La fel se intampla si cu bebelusii. Ei traiesc starile lor dar si ale celor din jurul lor.
Trairea starilor celorlalti produce un fel de „impregnare” a acestora in psihicul copilului. Astfel, vedem copii pe care-i numim „isterici”, copii care se tavalesc pe jos daca nu li se ia ce vor, care plang sau racnesc daca parintii nu fac ce vor ei sau copii revendicativi care nu fac decat sa fie nemultumiti indiferent ce le dai si ce le faci. Acesti copii nu s-au nascut asa, cu aceste manifestari, insa aceste aspecte sunt „invatate, impregnate” in psihicul copilului de la cei din jur, de la parinti, bunici, bone etc., in general de la persoanele care stau mult cu copilul respectiv.
Sa ne imaginam un copil caruia parintii, fara sa-si dea seama, ii cer o gramada de lucruri pe care el nu le poate face pentru ca este prea mic. Imaginati-va ca incercati sa invatati sa scrie un copil de 2 anisori. Este imposibil deoarece creierul lui nu este inca pregatit pentru o asemenea operatie. Oricat de mult am incerca sa-l invatam sa scrie si orice metode am aplica nu facem decat sa-l chinuim pe acel copil. La fel se intampla si cu tot felul de solicitari ale parintilor care, repet, din bune intentii, le cer copiilor prea mult si ii suprastimuleaza sau suprasolicita. Suprasolicitarea sau suprastimularea unui copil lasa urme adanci si traumatice in psihicul acelui copil.
De exemplu, daca tipam mereu la un copil pentru simplul fapt ca noi adultii ne speriem cand il vedem ca pune mana pe diverse obiecte si ne gandim ca s-ar putea rani sau le-ar putea strica, sau daca se indeparteaza de noi cand suntem pe strada sau este in alta camera decat cea in care suntem noi, atunci, cu siguranta, cand va creste, acest copil va reactiona agresiv la toti cei care vor ridica tonul la el sau vor tipa. Daca la acest mod de a trata copilul adaugam si bataia, nu trebuie sa ne miram ca atunci cand va creste, vom avea un bataus sau un neadaptat, ca va consuma alcool sau droguri. Devenit adult va fi o persoana care va avea cu greu un serviciu, deoarece nu va suporta autoritatea. Nu va suporta sa i se spuna ce sa faca, chiar si relatia cu partenerul va decurge cu dificultati.
Toate aceste aspecte, prezentate foarte sumar mai sus, reprezinta argumente si explicatii privind modul de dezvoltare al psihicului uman si al personalitatii. In aceste situatii este destul de dificil sa accesam latura „buna” din noi, atata vreme cat suntem plini de tensiuni, de nemultumiri, de frustrari, de frici pe care le avem cu sau fara motiv, de ura, de agresivitate adunate pe parcursul anilor.
Pentru a reusi sa accesam latura buna din noi, latura cu care ne nastem aproape toti, va fi necesar sa „rezolvam”, mai intai, toate aceste probleme care, de cele mai multe ori, ne dau viata peste cap si nu ne lasa sa traim linistiti.
Cel mai important lucru este ca tot ceea ce ati citit mai sus, de cele mai multe ori si cu putin ajutor din partea unui specialist, se poate rezolva. Problema este, insa, cine isi doreste cu adevarata sa gaseasca rezolvari?!
Ajungem sa ne victimizam, sa ne plangem de mila si incetul cu incetul acest aspect, izolat initial, devine, pe parcurs, un mod de viata care ne place si chiar ne convine uneori. De ce?! Pentru ca obtinem, relativ usor, tot felul de lucruri, fara mult efort si, cel mai important, fara sa ne asumam responsabilitatea. Altfel spus, aplicam scuza „pai el e de vina, nu eu”. Desigur... niciodata nu e vina noastra, ci a celuilalt. Sau devenim persoane impulsive si agresive si imbratisam acest fel de a fi deoarece constatam ca si asa putem obtine tot ce vrem, crezand ca celorlalti „le e frica de noi”. Oamenii insa se indeparteaza de astfel de persoane nu de frica, ci datorita dezgustului si proastei dispozitii pe care astfel de oameni o creeaza in jurul lor.
Cei care creeaza sau au astfel de probleme stiu bine, acolo undeva adanc in sufletul lor, ca ceva nu este in regula cu ei. Ei realizeaza ca nu sunt nebuni, dar ceva parca nu merge bine. Acestia sunt persoane care, in mod cert, au trait o viata dura si deloc placuta. Au toate motivele sa fie structurati psihic asa cum sunt. Dar lucrul asta se poate schimba. Conteaza doar ce doreste fiecare sa faca cu viata lui, viata ce reprezinta un timp limitat, nicidecum ceva inepuizabil. Conteaza in ce fel vrea sa traiasca, si mai conteaza daca are un tel sau merge, pur si simplu, in deriva. Nimic nu este imposibil!
Autor: Violeta Mancas, psiholog
Cabinet Individual de Psihologie - Violeta Mancas
Articole asemanatoare:
Vezi sa nu ma faci de ras
Rolul mamei si rolul tatalui in cresterea copiilor
Legile copilariei
Factori ce duc la deteriorarea relatiei parinte-copil
Indulgenta