Pornind de la faptul că nu oricine poate minţi sau că nu poate minţi bine sau convingător se ajunge la concluzia că un mincinos are nişte trăsături de personalitate specifice.
Se poate face un portret robot al mincinosului tipic, ba mai mult se poate predetermina tipul de minciună pe care îl va spune, cu prioritate. Importanţi în descrierea personalităţii mincinosului sunt factorii temperamentali, înnăscuţi, privind sociabilitatea, emotivitatea, etc. cât şi factori caracteriali dobândiţi prin experienţă.
Conform tipologiei psihanalitice tipul oral (caracterizat de necesitatea de a depinde de alţii) minte din conformism şi utilizează cu precădere minciunile constructive, emoţionale şi tăinuirea adevărului; tipul anal (descris prin zgârcenie, iritabilitate şi pedanterie) este specializat în minciuni egoiste, raţional-emoţionale şi adesea distructive; tipului uretral (caracterizat prin ambiţie şi spirit de competiţie) îi este proprie minciuna neagră, egoistă, raţională, dar şi emoţională, chiar şi metaminciuna; tipul falic (definit de temeritate, hotărâre şi încredere în sine) se serveşte mai rar de minciună, iar atunci când o face apelează preferenţial la minciuni raţionale şi antisociale; tipul genital (caracterizat de echilibru) foloseşte mai mult minciunile albe, folositoare, prosociale, emoţionale. Frecvenţa minciunii este mai mare în cazul tipurilor anal şi uretral şi mai mică în cazul tipurilor falic şi genital.
Conform tipologiei lui Jung, care împarte indivizii în funcţie de atitudinea faţa de viaţă, aceştia se împart în introverţi şi extroverţi.
Introverţii recurg mai des la minciuni prosociale, autoapreciative (pentru a-şi masca jena sau a ieşi din situaţii dificile) şi emoţionale (mai ales hiperemotivii, tahipsihicii, inhibaţii şi subiectivii), dar şi raţionale (la abstracţi sau cerebrotoni).
Extravertiţii pot fi hiperemotivi, excitabili, superficiali, obiectivi, concreţi, bradipsihici, senzoriali şi viscerotoni. Excitabilii şi superficialii sunt predispuşi la minciuni distructive şi antisociale, senzorialii şi viscerotonii recurg la minciuni albe şi emoţionale, pe când obiectivii, concreţii şi bradipsihicii mint raţional, raţional-emoţional şi uzează mai des de metaminciună.
Tipologia clinică, întemeiată pe anomaliile de personalitate, divide indivizii în următoarele tipuri: hipertimic sau hipomaniacal, cu tendinţa de euforie şi hiperactivitate, depresiv, cu tendinţa spre depresie si durere morală, neliniştit sau anxios, aflat în tensiune permanentă, anancast, obsesional şi impulsiv, fanatic sau paranoic, cu rigiditate şi hipertrofie a eului, isteroid sau histrionic, egocentric şi cu tendinţa de fabulaţie, instabil, cu o variabilitate a dispoziţiei şi instabilitate socială, exploziv, cu reacţii emoţionale violente şi agresive, apatic, insensibil şi cu o răceală afectivă, abulic, influenţabil şi uşor maleabil, astenic, indecis, suspicios, cu energie de viaţă scăzută.
Minciunile constructive, “albe”, pro-sociale, spun în special hipertimicii şi depresivii, pe când repertoriul fanaticului, anacastului şi isteroidului abundă în minciuni distructive, antisociale, şi egoiste. Minciuna raţională şi raţional-emotivă este apanajul apaticului, astenicului, dar şi al paranoicului, pe când explozivul instabilul şi isteroidul folosesc minciuni emoţionale. Campionul minciunilor este indiscutabil isteroidul (aflat la limita mitomaniei) şi instabilul, primul, ca frecvenţă, cel de-al doilea, ca varietate a minciunilor debitate. La polul opus se află abulicul.
Cercetări mai noi arată că extroverţii, oamenii sociabili sunt mai predispuşi la minciună, şi că unele personalităţi şi trăsături fizice, încrederea în sine, atractivitatea fizică sunt considerate abilităţi individuale pentru minciună când se afla sub presiune. Pe de altă parte, oamenii mai puţin predispuşi la minciună sunt aceia care au scoruri mari la scalele de responsabilitate şi cei care au relaţii semnificative cu un partener de acelaşi sex. La această categorie subscriu şi persoanele deprimate, pentru că aceştia par să perceapă şi să descrie realitatea cu o mai mare acurateţe decât ceilalţi.
Există şi diferenţe în funcţie de sex. Femeile au tendinţa de a face afirmaţii pe ocolite, având o atitudine mai evaziva decât atunci când spun adevărul, în timp ce la barbati diferenţa nu este prea mare. Femeile au, mai mult decât barbatii, tendinţa de a nu observa sau a se preface că nu observa semnalele pe care mincinosul vrea să le ascundă.
Băieţii păstrează pentru ei secretul unei minciuni, de multe ori fiind chiar complici unii cu alţii, atitudine pe care fetele o au rareori, ele preferând să pârască, pentru că au convingerea că tot se va descoperi până la urma sau altcineva tot va para dacănu o fac ele.
Deşi ambele sexe mint în mod egal, femeile sunt mai predispuse să ascundă adevărul pentru a proteja sentimentele cuiva. Barbatii, pe de alta parte, sunt mai predispuşi să mintă despre sine, o conversaţie tipica intre doi barbati conţine de 8 ori mai multe minciuni orientate spre sine decât minciuni despre alţii.
Minciuna este implicata şi în relaţiile noastre romantice. Într-un studiu america, 85% dintre cuplurile intervievate au raspuns că unul dintre cei doi sau chiar amândoi au minţit în legătura cu relaţiile anterioare sau indiscreţiile recente. De Paulo a arătat că în cupluri necăsătorite minciuna intervine în jur de 30 % din interacţiunile lor, poate mai mult decât în relaţiile cu alţi oameni. Din fericire în cuplurile căsătorite minciuna se pare că intervine doar în jur de 10 % din conversaţiile majore. Dar veste rea este că cele mai mari minciuni care implica trădări adânci ale încrederii se petrec în relaţiile intime. Ea spune că ne păstram cele mai mari minciuni pentru persoanele cele mai apropiate.
Potrivit lui Geis şi Moon (1981), persoanele care se simt confortabil cu vina şi minciuna se spune că au un punct de vedere machiavelic asupra vieţii, care presupune că minciuna este o funcţie necesara pentru supravieţuire intr-o lume imperfecta. Aceşti oameni sunt mult mai competenţi la a manipula oamenii decât ceilalţi care cred că oamenii sunt de încredere şi că minciuna nu este scuzabilă. Cu toate acestea nu există nici o diferenţă între aceştia în a detecta mincinoşii. Un bun mincinos nu este neapărat şi un bun detector de minciuni.
După cum am văzut există şi predispoziţii înnăscute şi dobândite pentru minciună, personalităţi mai potrivite şi personalităţi mai puţin potrivite pentru aceasta, tipuri de minciuni mai potrivite unei personalităţi decât alteia, motivaţii diferite în funcţie de personalitate. Toate acestea nu fac decât să demonstreze complexitatea fenomenului minciunii şi înşelătoriei şi să trezească curiozitatea, minciuna fiind un domeniu foarte puţin studiat.
Articol realizat de Constanta Vasile, psiholog
Articole asemanatoare:
Tehnica poligraf si psihofiziologia minciunii
Minciuna si mecanismele acesteia
Minciuna ca modalitate de modificare a constiintei
Secretele minciunii
Mincinosii
Arta detectarii minciunii
Mitomania, forma patologica a comunicarii
Sa vorbim cinstit despre minciuna - prima parte
Sa vorbim cinstit despre minciuna - partea a doua
Sa vorbim cinstit despre minciuna - partea a treia
Sa vorbim cinstit despre minciuna - ultima parte
Adevarul sau minciuna
Viata intre adevar si minciuna
Alte subiecte postate de CONSTANTA VASILE
AGRESIVITATEA LA COPII
AGRESIVITATEA VERBALA
COMPORTAMENTUL VIOLENT LA ELEVI
VIOLENTA VERBALA, NON-VERBALA SI FIZICA ASUPRA FEMEILOR
VIOLENTA DOMESTICA
AGRESIVITATEA LA COPII
AGRESIVITATEA VERBALA
COMPORTAMENTUL VIOLENT LA ELEVI
VIOLENTA VERBALA, NON-VERBALA SI FIZICA ASUPRA FEMEILOR
VIOLENTA DOMESTICA