Mai intai confuzia inca prezenta intre psihiatru si psiholog si replica iritata „Nu sunt nebun, domne’, de ce sa merg la psiholog?!”, replica ce-mi aminteste de unii elevi care-mi spun, cand ma vad trecand prin scoala: „Doamna, luati-l pe colegul meu la cabinet, ca are probleme cu capu’...”. Aceasta asociere intre psiholog si psihiatru determina un fel de retinere si jena fata de consultarea unui psiholog, ca si cum gestul ar echivala cu recunoasterea unei boli de care nu poti decat sa te rusinezi si care te impovareaza cu dispretul public.
Apoi, oamenii au doua reactii opuse fata de intalnirea cu un psiholog: fie temeri si neincredere, fie asteptari foarte inalte. Ori nu prea cred ca psihologul le-ar putea fi de vreun folos (citez din memorie: „cum ar putea psihologul sa ma faca sa ma simt mai bine, daca el nu poate schimba nimic concret din situatia grea in care ma aflu?); ori isi inchipuie ca el ar fi un fel de magician care le rezolva problema, daca nu cu o bagheta, macar cu o reteta care sa contina sfaturi eficiente.
Am intalnit si categoria acelor oameni care cauta un specialist in „reparatii”, venind la psiholog cu dorinta de a-i schimba pe cei care le fac viata grea, de a-i repara oarecum pe cei cu care traiesc: soti, copii, parinti, colegi (replica ce-mi vine in memorie, de asta data este: „celalalt are o problema, nu eu, faceti ceva cu el, in timp ce eu astept afara ...”).
Exista, la unii oameni, si un fel de fascinatie fata de psihologul pe care il vad ca pe un intelept capabil sa citeasca in sufletul lor si sa le spuna ceva memorabil, profund sau adevarat, deschizandu-le probabil un fel de poarta spre ei insisi. Fascinatia lasa locul uneori fricii: daca psihologul descopera cine stie ce in mintea oamenilor sau, mai rau, daca le „spala” creierul?!
Toate aceste perceptii sunt justificate, cred eu, si de lipsa indelungata, in randul publicului larg, a informatiilor despre psihologia aplicata si despre specificul ajutorului psihologic. Abia in ultimii ani, prin carti de psihologie practica si prin oferte psiho-educationale, incepe sa se umple acest gol, iar lumea sa se dumireasca la ce e bun un psiholog.
Am propriile mele raspunsuri la intrebarea din titlu si, implicit, la parerile oamenilor despre ce poate si ce nu poate psihologul de buna calitate umana si profesionala.
Psihologul nu e medic, ce-i drept, dar se intreaba ce mesaj despre viata pacientului transmite corpul cand se imbolnaveste si cum ar putea psihicul sa ajute la vindecarea organismului. Nu se ocupa de cei care „au probleme cu capul”, dar se apleaca spre cei care au tot felul de dificultati sufletesti (cine nu are, de fapt?): cu ei insisi, cu ceilalti, in familie, la scoala ori la serviciu. Nu prescrie retete, ci foloseste in profunzime darul care ne leaga unii de altii: cuvintele.
Merge, insa, dincolo de cuvinte si poate sa asculte suferinta, singuratatea, nelinistea, furia, tristetea, frica, amagirea si dezamagirea ... si alte cate vor mai fi amestecate in experienta oamenilor. Si ascultandu-le, ofera timp, loc si atentie celor care se lupta cu aceste stari ... Iar luptatorii se pot simti mai puternici cand sunt ascultati si lupta poate parea mai usoara, ori inutila, ori cu sorti de izbanda. Si ceva se schimba in oameni, chiar daca, in contextul lor de viata, psihologul nimic nu poate schimba.
Psihologul se abtine sa dea sfaturi, dar ii poate insoti pe cei care le cauta, oferindu-le informatii necesare ori potrivite, puncte de vedere ori perspective noi. Si astfel alternativele, solutiile dorite apar din cautarea si trairea celor in cauza, iar nu aduse din afara de psiholog.
Nu e magician, dar cu siguranta poate provoca transformari, asa cum se intampla in orice intalnire de la om la om, daca atinge un anumit grad de profunzime si onestitate (cum este de dorit in cazul consilierii si al psihoterapiei). Schimbarile nu sunt neaparat spectaculoase, neprevazute si rapide, ca in magie. In psihologie, e nevoie de timp si de implicare din ambele parti pentru ca din jobenul negru si teapan al unor stari negative sa iasa porumbelul acceptarii ori al increderii, sau ca din cutia strapunsa de cutite a stimei de sine sa iasa sentimentul intreg si viguros al propriei valori ...
Nici nu-i poate repara pe ceilalti de care se plang unii oameni, dar poate sa ii asiste pe acestia sa repare ei insisi ce este de reparat in relatiile lor, ori sa faca singuri, data viitoare, inlocuirile necesare.
In concluzie, ceea ce face psihologul este sa le transmita oamenilor, indirect: „puteti sa va vindecati, sa evoluati, sa fiti mai multumiti cu viata voastra, eu sunt cu voi in acest moment, pe drumul vostru, ca si cum as tine deschisa, in noapte, o benzinarie la care ati oprit sa alimentati motorul vietii, mai aveti drum de facut, cine stie pe unde si in ce conditii, macar sa va umpleti rezervorul ... fiecare cu tipul sau de motor si cu nevoia sa de combustibil ... ”.
Articol realizat de: Luiza Stefan, psiholog
Cabinet individual de psihologie - Stefan Luiza
Alte subiecte postate de Luiza Stefan
Despre sentimentul asociat convingerii ca nu esti indeajuns de bun
Despre sentimentul asociat convingerii ca nu esti indeajuns de bun