E un sentiment care roade radacina vie a unei bune imagini despre tine ca fiinta umana demna de a fi iubita. Ajungi sa crezi ca esti valoros si ca “meriti iubirea” doar in anumite conditii, de obicei stabilite de altii sau autoimpuse, ca urmare a ceea ce ai simtit ca este apreciat de ceilalti. Il poti simti in anumite contexte de viata, mai tulburi sau mai provocatoare, dar poate fi si tabloul de fundal pe care se desfasoara intimplarile mari si mici ale propriei existente.
Se pare ca isi are originea, ca multe alte sentimente si ganduri, tot in lumea cu lumini si umbre a copilariei. Exista teorii psihologice care sustin ca el se dezvolta pe masura ce copilul simte ca primeste iubirea parinteasca intr-un mod conditionat, daca indeplineste in mod constant “conditiile de valorizare”. Astfel, persoana care se formeaza, ajunge sa isi construiasca o parere despre sine mult limitata, pozitiva ori negativa, care nu tine cont de potentialul si experienta proprii, ci de aprobarea sau dezaprobarea celorlalti.
Dincolo de teorie, in practica clinica, psihologul aude marturisiri legate de felul in care oamenii s-au simtit apreciati si iubiti de parinti: unii spun ca, indiferent de ceea ce faceau sau nu faceau, erau siguri de afectiunea parintilor. Acestia au, de obicei, mai multa incredere in fortele proprii si in valoarea lor.
Altii isi amintesc cum se straduiau sa isi multumeasca parintii prin performante scolare ori comportamente dezirabile si ca niciodata nu aveau siguranta ca au facut destul pentru a primi iubirea si aceptarea de care aveau nevoie. Sau pentru a nu mai fi comparati cu altii mai buni, mai destepti, mai cuminti, mai capabili. Sunt genul de oameni pe care i-a mahnit sau i-a revoltat faptul ca parintii le transmiteau adesea mesaje precum: “merge si 9, dar de ce nu a fost 10?”, ori “Ai fi putut mai mult, daca te straduiai”, ori “De ce fratele tau e premiant, iar tu nu?”. Pentru alti oameni, mesajele de valorizare s-au referit si la alte zone, in afara scolii, precum a fi cuminte/ascultator (“fata/baiat bun”), a face performanta sportiva sau a fi bun la multe activitati extrascolare, a urma o anumita cariera, a fi in rolul de sustinator moral al mamei, a tine parintii impreuna, a fi mandria familiei. Acesti oameni sunt cei care au mult de luptat pentru a-si demonstra lor si celorlalti ca au valoare si ca merita iubirea.
Sentimentul ca nu esti suficient de bun vine la pachet cu multe altele si, in functie de contextul de viata al fiecaruia, pachetul difera: nemultumire de sine, neincredere, si chiar depresie, ori straduinta dusa pana la perfectionism, ori refuzul de a incerca ceva nou, de a asuma riscuri, din teama de a nu gresi. Uneori, acest sentiment e foarte bine ascuns in spatele unor performante reale in planul profesional, de exemplu, dar se manifesta in planul relatiilor de cuplu, printr-o neincredere fundamentala ca partenerul ar putea, cu adevarat, sa te iubeasca. Si de aici pot decurge temeri, gelozii, pretentii de demonstrare a iubirii, reprosuri si alte ingrediente din “chinurile dragostei”.
Deunazi, la o activitate de consiliere de grup, am rugat copii de 8-9 ani sa se gandeasca la ce-ar spune parintii daca ar fi intrebati ce aprecieaza la copiii lor. Foarte multi copii au raspuns ca parintii ii apreciaza pentru ca invata bine ori ca sunt buni la scoala ori la sah, tenis sau balet, pentru ca sunt cuminti, politicosi, harnici ori destepti. Numai o fetita a raspuns: „parintii ma apreciaza pentru ca exist”. Vorbele ei mi-au sunat in minte ca o expresie simpla a iubirii neconditionate. Din gand in gand, mi-am amintit parabola vasului crapat care se rusina ca pierde o parte din apa carata zilnic de o batrana. Inteleapta, batrana alina suferinta vasului ce i se confeseaza, aratandu-i florile crescute pe carare, tocmai pentru ca semintele fusesera udate prin „defectul” vasului crapat. Se gaseste aceasta parabola pe internet (dar ce nu se gaseste pe internet?!).
Revenind la titlu, ma intreb oare cum ar fi daca, in strafundurile noastre, am crede ca suntem indeajuns de buni, in ciuda fisurilor din noi pe care uneori le vedem ca pe niste cratere? Cum ar fi daca am crede ca suntem pretiosi, desi pierdem calm, energie, rabdare, incredere, speranta (un fel de apa vie pe care o cam varsam fara sa vrem), ori, intr-un alt plan, pierdem locurile din fata, viteza, premiile, recompensele (adica ceea ce pare sa ne umple viata)?
Articol realizat de: Luiza Stefan, psiholog
Cabinet individual de psihologie - Stefan Luiza