Tulburările de limbaj sunt constante şi majore în autism
Tulburările de limbaj reprezintă rezultatul disfuncţiilor intervenite în recepţionarea, înţelegerea, elaborarea şi realizarea comunicării scrise şi orale din cauza unor afecţiuni de natură organică, funcţională, psihologică sau educaţională care acţionează asupra copilului mic în perioada apariţiei şi dezvoltării limbajului.
Se estimează faptul că o treime dintre autişti nu reuşesc achiziţionarea nici unui limbaj şi o altă treime nu dezvoltă decât un limbaj rudimentar. Progresele înregistrate de copiii autişti sunt influenţate de gravitatea autismului (sever, mediu, uşor), de vârsta la care copiii încep terapia, de limba pe care copiii trebuie să o înveţe (este ştiut faptul că limba română are o gramatică foarte complicată şi are ceea ce nu trebuie nici unui copil autist: multe reguli cu multe excepţii şi multe semnificaţii ale aceloraşi cuvinte, motiv pentru care o parte din dificultăţile învăţării limbajului derivă din ghinionul acestot copii de a a fi nevoiţi să înveţe limba română: pluralulul, acordul subiect-predicat, substantiv-adjectiv, formele articolului posesiv care sunt mai multe decat în alte limbi).
Tulburările comunicării se împart în două mari categorii:
a) tulburările comunicării preverbale;
b) tulburările limbajului propriu zis.
Prima categorie se caracterizează prin absenţa gestului de indicare (pointing) şi a gesturilor menite să atragă atenţia celor din jur asupra unui obiect, a unei situaţii, absenţa gesturilor de comunicare a dorinţelor într-o manieră adecvată. La copiii autişti apare o sărăcie gestuală comunicativă, actele de limbaj comunicativ fiind foarte sărace şi limitate de multe ori la acte de cerinţă sau protest. De multe ori aceşti copii îşi exprimă dorinţele şi emoţiile prin comportamente aberante cum ar fi ţipetele, heteroagresivitatea, agresivitatea. Spre deosebire de copiii surzi sau celor tulburări specifice de limbaj, copiii autişti nu dezvoltă modalităţi nonverbale de emitere a unor mesaje.
La fel de evidente sunt şi deficitele în ceea ce priveşte gestica şi mimica ce însoţesc limbajul, absenţa expresiilor faciale, a zâmbetelor care acompaniază în mod normal un dialog, precum şi incapacitatea de a interpreta expresiile faciale văzute la alţii.
Există şi cazuri în care copiii încep să prezinte semne de autism mai târziu. Aceştia au prezentat lalaţiune, au gângurit în primele 6 luni de viaţă, chiar au spus câteva cuvinte, dar aceste achiziţii se pierd apoi odata cu instalarea autismului.
O caracteristică a tulburărilor limbajului propriu-zis este ecolalia (repetarea în ecou). Ceea ce trebuie precizat este faptul că ecolalia serveşte uneori scopurilor de comunicare. În unele cazuri ecolalia poate transmite lipsa înţelegerii, motiv pentru care utilizarea acesteia creşte în situaţiile în care copiii nu înţeleg ceea ce li se cere sau li se spune. În alte cazuri ecolalia are semnificaţie de cerere („Vrei ciocolată?” înseamnă „Vreau ciocolată!”) Acest lucru se întâmplă deoarece copilul autist asociază fraza cu evenimentul, fără a surprinde semnificaţia frazei.
O adevărată problemă pentru copiii autişti este utilizarea adecvată a pronumelui personal şi posesiv. Una dintre explicaţiile erorii de utilizare a pronumelelui susţine că autistul este profund confuz în legătură cu propria sa identitate. Eu îmi manifest unele rezerve în ceea ce priveşte această explicaţie, deoarece observaţiile de-a lungul timpului m-au făcut să înţeleg că autiştii ştiu foarte bine când se referă la propria persoană şi când se referă la o altă persoană. Un argument foarte simplu îl constituie efectuarea comportamentului care ar urma în mod logic după o utilizare greşită a pronumelui. Dacă atunci când copilul autist spune „Tu vrei ciocolată!” vei mânca acea ciocolată cu siguranţă protestele nu vor întârzia să apară. Se întâmplă aşa tocmai pentru că autistul nu se referea la tine, ci la propria persoană de care este perfect conştient, numai că problema a apărut în exprimarea verbală. Această eroare de exprimare se datorează faptului că pronumele este relativ la vorbitor şi la ascultător, iar autiştii – aşa cum subliniam şi mai devreme- au tendinţa de a învăţa prin asociere. În cazul pronumelui asocierea nu este constantă, din contră, raporturile se tot schimbă şi atunci apare confuzia la nivelul exprimării verbale. Dacă am renunţa la folosirea pronumelor şi am folosi în mod invariabil numele fiecărei persoane cu siguranţă autiştii şi-ar exprima corect dorinţele şi impresia de confuzie în ceea ce priveşte identitatea propriei persoane ar dispărea.
L. Bloom vorbeşte de dificultăţi de învăţare a formei limbajului (învăţarea fonologică, morfologică şi sintactică), conţinutului limbajului şi de dificultăţi în ceea ce priveşte utilizarea limbajului. De subliniat este faptul că în cazul autiştilor care reuşesc interiorizarera formei şi conţinutului limbajului se menţine dificultatea utilizarii lor adecvate şi eficiente în comunicare, motiv pentru care este foarte importantă descoperirea de către copil a funcţionalităţii limbajului, a dorinţei de a comunica. Şi aici nu mă refer doar la comunicarea dorinţelor, ci la a provoca autiştii ajunşi la un nivel avansat în terapie „să comunice de dragul comunicării”. Acest lucru este foarte greu de realizat, dar joacă un rol vital în integrarea finală a copilului autist în societate. Asupra acestui aspect voi insista într-un articol următor deoarece urmează mai multe articole în care voi dezbate problemele legate de achiziţionarea limbajului şi utilizarea comunicării de către copiii autişti.
Prezint în continuare o listă ce cuprinde particularităţile limbajului şi comunicării copilului autist (cu precizarea că la fiecare dintre ei acestea se află într-o combinaţie unică, la un anumit nivel de gravitate şi că întotdeauna pornind de la aceste două aspecte se realizează intervenţia teraputică viitoare):
* Dificultatea/dificultatea de a pune întrebări;
* Dificultatea/incapacitatea de a obţine şi reţine o informaţie utilă;
* Dificultatea/incapacitatea de a avea comentarii la obiect;
* Dificultatea/incapacitatea de a susţine un monolog coerent, consistent şi continuu;
* Dificultatea/incapacitatea de a solicita atenţia unui partener de discuţie;
* Dificultatea/incapacitatea de a înţelege sensul figurat al unor exprimări şi de a da sens figurat unor exprimări;
* Dificultatea/incapacitatea de a prelua şi dezvolta ideile altei persoane;
* Dificultatea/incapacitatea de a schimba cursul discursului în direcţia dorită;
* Dificultatea/incapacitatea de a combate raţional ideile pe care nu le împărtăşeşte;
* Lipsa reacţiei la vorbire;
* Nu răspund la comenzile verbale şi au o reacţie întârziată la apelul numelor lor;
* Pronunţie defectuoasă;
* Ecolalie imediată/întârziată;
* Absenţa sau utilizarea neadecvată a cuvintelor de legătură;
* Substituie cuvintele cu altele apropiate ca sonoritate, semnificaţie, utilitate;
* Îmbinarea cuvintelor în ordine greşită în propoziţii;
* Prezenţa unui vocabular sărac;
* Exprimarea printr-o vorbire „economicoasă”, lipsită de intonaţie, flexibilitate, dezagreabilă (stil telegrafic);
* Utilizarea unor formulări verbale stereotipe şi repetitive;
* Limbajul nu apare la vârsta obişnuită;
* Absenţa limbajului nu se însoţeşte de nici o încercare de comunicare gestuală sau mimică;
* Inversarea pronumelui (utilizarea lui „Tu” pentru a vorbi despre sine);
* Asimilarea mai uşoară şi utilizarea cu o frecvenţă mai mare a cuvintelor concrete (nume de obiecte, comenzile de a realiza o sarcină simplă);
* Dificultatea/incapacitatea de înţelegere şi utilizare în conversaţie a cuvintelor abstrate (glume, emoţii, atribute complexe ca de exemplu: harnic/leneş, vinovat/nevinovat, cuminte/obraznic etc.);
* Diferenţe foarte mari între numărul cuvintelor din vocabularul pasiv (limbajul receptiv) şi cel activ;
* Dificultăţi în discriminarea întrebărilor şi cerinţelor adresate;
* Lipsa contactului vizual în timpul conversaţiei;
* Dificultatea/incapacitatea de înţelegere şi folosire adecvată a elementelor de limbaj paraverbal (semnale transmise prin voce: intonaţie, accent, dicţie, volum, ritm, pauze, modulaţii) şi nonverbal (semnale transmise prin corp: postură, mimică, gestică, zona şi distanţa). Acest lucru stă în mare parte la baza dificultăţilor de interacţiune socială care presupun în mod evident comunicare. Cercetările au arătat că din totalul mesajelor emise de o persoană 7 % sunt verbale, 28 % paraverbale şi 65 % nonverbale.
Aş vrea să mai adaug faptul că la 6 ani vocabularul minim unui copil normal este de 1 500 de cuvinte, mediu de 2000 de cuvinte si maxim de 2500 (este vorba de vocabularul pasiv care depăşeşte ca număr de cuvinte vocabularul activ). La sfârşitul şcolarităţii mici progresul în ceea ce priveşte asimilarea şi utilizarea cuvintelor din vocabularul limbii este evident, din totalul de 4000 – 4 500 de cuvinte ale vocabularului total, 1 500 – 1 600 de cuvinte fac deja parte din vocabularul activ.
Ştiu că acest subiect este unul foarte complex şi ca au rămas multe lucruri neclarificare şi promit că voi dedica şi articolele următoare problemei comunicării şi limbajului.
Fragmente din lucrarea de licenţă “Specificul învăţării limbii române şi particularităţile limbajului preşcolarului autist” (Mihaela Luca)
