Caracterul de atemporalitate al acestor fragmente de memorie traumatice sunt puse, ipotetic, pe seama faptului ca esueaza categorizarea si contextualizarea impresiilor senzoriale, astfel ca pot fi reproduse fidel fragmente de amintiri acauzale, atemporale si aspatiale.
Si alte structuri ale sistemului nervos central care se ocupa cu integrarea informatiei emotionale si cognitive sunt alterate ca urmare a exeprientei traumatice. De exemplu, in corpul calos sunt integrate informatii din emisferele dreapta si stanga si astfel sunt coroborate caracteristicile gandirii simbolice, orientate spre rezolvarea problemelor, analitice (de la emisfera stanga), cu indicatiile de integritate ale comunicarii si perceptiei nonverbale (prelucrate in emisfera dreapta). O indicatie despre tulburarea acestei functii se contureaza in cercetarile care stabilesc o lateralizare emisferica pronuntata pentru informatiile traumatice, in sensul unei activitati sporite in partea dreapta si unei activitati slabite in emisfera stanga.
Studii au demonstrat ca pacientii traumatizati prezentau o activitate crescuta in emisfera dreapta, mai ales in amigdala si lobii temporali mediali. In acelasi timp a fost stabilita o activitate sporita in cortexul vizual drept iar emisfera stanga, mai ales zona stanga inferioara, in care se afla centrul vorbirii expresive, a fost comparativ mai putin activata. Aceasta descoperire a demonstrat ca persoanele care trec printr-o situatie traumatica o retraiesc imagistic, nefiind capabili sa o exprime in limbaj.
Comparatiile intre starea de dinainte si starea de dupa o psihoterapie a traumei prin Eye Movement Desensitation and Reprocessing (EDMR) au demonstrat ca dupa o terapie reusita creste activitatea in cortexul cingular dar se diminueaza activitatea amigdalei, ceea ce reprezinta faptul ca impresiile traumatice raman neschimbate dar se poate face diferenta intre trecut si prezent, intre amintire si amenintare actuala. Astfel, se pare ca activitatea cortexului cingular este hotaratoare pentru diferentierea intre informatia interna si cea externa. EDMR este un proces care stimuleaza integrarea informatiei pe cele doua niveluri, psihic si fiziologic si care conduce la o elaborare imagistica si verbala a traumei. Miscarile oculare ritmice laterale se opun lateralizarii produse de trauma, sustinand astfel confluenta dintre informatia care vine din emisfera dreapta si cea care vine din emisfera stanga.
Factori de vulnerabilitate genetica
In societatea moderna, mai mult de 80% din populatie experienteaza evenimente de viata cu severitate extrema insa numai 10% dintre femei si 5% dintre barbati vor dezvolta tulburarea de stres posttruamatic (TSPT) in cursul vietii. Pe de alta parte, persoane cu adevarat predispuse la TSPT nu vor dezvolta aceasta tulburare pentru ca din fericire nu se vor intalni cu niciun eveniment stresant sever.
Se considera ca simptomele TSPT reflecta modificari induse de stres in sistemul neurobiologic, reprezentand o adaptare neadecvata a acestuia la stresori severi. Nu este foarte clar daca anumite modificari neurobiologice din TSPT reflecta o vulnerabilitate preexistenta sau consecintele expunerii la trauma.
Este cunoscut faptul ca evenimente de viata din copilaria timpurie au efecte persistente asupra structurii si functionarii SNC, fenomen denumit “programarea dezvoltarii”. De asemenea mai este cunoscut ca mediatorii hormonului glucocorticoid pot fi implicati in acest proces. Studii recente sugereaza ca mecanismele epigenetice pot juca un rol important in influentarea reciproca dintre expunerea la stres si vulnerabilitatea genetica. Au fost descoperite diferente intre receptorii glucocorticoizi (NR3C1) prelevati din hipocampusul sinucigasilor cu istoric de abuz fizic in copilarie si prelevati de la sinucigasi neabuzati in copilarie, indicand astfel ca aceste mecanisme sunt implicate in adaptarea umana la stres.
Conceptul de “co-variatie gene-mediu”, apartinand geneticii comportamentale clasice, explica modul in care predispozitiile genetice pot fi conectate la factori de mediu intr-o maniera bilaterala: pasiva (cand copilul mosteneste gene specifice de la parinti), reactiva (cand parintii reactioneaza pozitiv sau negativ la trasaturile copilului) si proactiv (cand persoana pare sa selecteze un mediu care sa se potriveasca specificului genetic personal).
Rezultate recent publicate despre interactiunea gene-mediu si TSPT, au demonstrat ca proteina FKBP5, implicata in reactivitatea receptorului de cortizol, poate fi un predictor important pentru TSPT, explicand legatura dintre severitatea abuzurilor din copilarie si aceasta tulburare. Un eveniment traumatic e mult mai probabil sa duca la aparitia TSPT la adultii care au experimentat traume in copilarie si au FKBP 5 iar trauma a fost fizica sau sexuala.
Un alt predictor pentru dezvoltarea TSPT este numarul de evenimente traumatice traite de subiect.
Natura rezilientei ramane insa mult mai obscura decat natura vulnerabilitatii in termeni de mecanisme genetice pentru ca se bazeaza mai mult pe cele psihologice, sociale si spirituale.
Articol realizat de Maria Magdalena Macarenco, psiholog
Cabinet Individual de Psihologie - Maria Magdalena Macarenco
Alte subiecte postate de Maria Macarenco
Stresul posttraumatic, un alt punct de vedere
Istoricul tulburarii de stres posttraumatic
Stresul posttraumatic, un alt punct de vedere
Istoricul tulburarii de stres posttraumatic
