Paradoxul Intimitatii Sexului

[CONSTANTA VASILE]

Se presupune destul de usor ca problemele legate de sex sunt rezultatul unei lipse de apropiere. Dar poate ca modul in care construim apropierea este cel care reduce sentimentul de libertate si autonomie necesar pentru placerea sexuala.
Atunci cand intimitatea se prabuseste in contopire, cea care impiedica dorinta se pare ca nu este lipsa de apropiere, ci o apropiere prea mare.
Dragostea se sprijina pe doi stalpi: cedarea si automomia. Nevoia de unitate exista alaturi de nevoia de a face distinctia dintre noi. Nu exista una fara cealalta. Cand distanta este prea mare, nu poate exista o legatura. Dar prea multa contopire anihileaza distinctia dintre doi indivizi diferiti.

Atunci, nu mai exista nimic care se poate transcede, niciun pod pe care sa pasesti, nimeni de partea cealalta pe care sa-l vizitezi, nicio alta lume interioara in care sa patrunzi.
Cand oamenii se contopesc - cand devin unul, legatura nu se mai poate stabili deoarece nu mai ai cu cine s-o stabilesti. Astfel, distinctia este o preconditie pentru existenta unei legaturi: acesta poate fi paradoxul esential al intimitatii sexului.
In istoria evolutiei noastre, tema centrala o reprezinta nevoia dubla (si uneori conflictuala) de legare a unei relatii si de independenta.
Inca din copilarie exista o lupta pentru gasirea unui echilibru delicat intre dependenta profunda fata de parinti, in special fata de mama, si nevoia de independenta.
Aceasta lupta este reprezentata in cosmarurile copiilor: visele de abandon, in care copilul cade si se pierde, si visele coplesitoare in care copilul este atacat sau muscat de animale. Astfel ajungem la relatiile adulte cu o cutie de memorie afectiva gata sa fie activata. Masura in care relatiile din copilarie hranesc sau impiedica cele doua seturi de nevoi va determina vulnerabilitatile din relatiile noastre ca adulti, dorintele cele mai mari si temerile cele mai puternice.
Fiecare dintre noi oscileaza intre cele doua nevoi. Intensitatea si prioritatea lor fluctueaza de-a lungul vietii. Tindem sa alegem parteneri ale caror inclinatii se potrivesc cu vulnerabilitatile noastre.
Unii dintre noi intra in legaturi intime cu o constientizare acuta a nevoii de a crea o legatura, de a ne apropia, de a nu fi singuri, de a nu fi parasiti. Iar altii abordeaza relatia cu o nevoie sporita de spatiu personal, de libertate. Legatura amoroasa, afectiva, da nastere unei apropieri care poate deveni coplesitoare, care starneste claustrofobia si poate fi suparatoare. Ce a fost initial o ingradire protectoare devine acum o privare de libertate.
In timp ce nevoia noastra de apropiere este aproape la fel de esentiala ca nevoia de hranire, ea poarta cu ea nelinisti si amenintari ce pot inhiba dorinta. Oricine isi doreste atat de mult apropierea dar nu intr-atat incat sa se simta prins in capcana ei.

---

Alte subiecte postate de CONSTANTA VASILE

SIDA
Descoperirea propriului corp si a sexualitatii
Despre Pubertate
Bebelusul
Nasterea pe intelesul copiilor

[Mihai]

Oricine isi doreste atat de mult apropierea dar nu intr-atat incat sa se simta prins in capcana ei.

Cred ca asta este o problema in 99% din cuplurile acestui pamant, a fost din timpurile dinainte si pana azi, si inca va mai fi.

Sunt multe dedesubturi la aceasta afirmatie, insa de baza ar fi atasamentul de persoana si "dominarea vs. supunerea" in cuplu, fiecare dorind sa il schimbe (intr-o forma sau alta) pe celalalt. (cel mai adanc strat care te impiedica sa scapi din capcana: ego-ul).

Apropo de chestia asta, probabil stiti deja, umbla povestea despre acel mare invatat, care pe patul de moarte, este intrebat de un tanar:

"Spune-mi, spune-mi... cu ce ai ramas din viata asta, si poti sa imi transmiti si mie, sa fac si eu, ce te-a ajutat?".

La care, invatatul:

"Cand eram tanar si liber, si imaginatia mea nu avea limite, visam sa schimb lumea. Pe masura ce imbatraneam si deveneam mai intelept, am descoperit ca lumea nu vrea sa se schimbe, asa ca am hotarat sa privesc mai putin departe, si anume sa-mi schimb doar tara. Dar si ea parea sa fie de neclintit. in amurgul vietii, intr-o ultima incercare disperata, am incercat sa-mi schimb doar familia, pe cei apropiati mie, dar vai, nici ei nu au vrut asta. Iar acum cand zac pe patul de moarte, imi dau seama ca daca m-as fi schimbat pe mine mai intai, atunci pe acest exemplu mi-as fi schimbat familia. incurajat si insufletit de ei, as fi gasit putere sa-mi fac tara mai buna si, cine stie, poate chiar as fi schimbat lumea."


Asa ca... sunt curios, voi cei care ati reusit sa ajungeti la astfel de "etaje" ale relatiei voastre, cum ati facut-o? Si ce sfaturi puteti sa dati si altora?

[CONSTANTA VASILE]

Am invatat sa renunt la "putere"........