Neexistând nici o intenţie (cred), ci datorită împrejurărilor, în timp, aceste schimbări au făcut ca data calendaristică a unor sarbători şi obiceiuri să nu mai corespundă cu realitatea astronomică peste care s-a grefat iniţial sărbătoarea sau obiceiul printr-un anumit ritual.
Astfel s-a ajuns la un paradox. Trăim plini de sfinţenie unele sarbători religioase, participăm la unele obiceiuri sau le observăm cu interes dar într-un timp altul decât cel peste care se suprapune ideal şi sublim armonia realităţii cosmice, astronomice. Am intrat fără să vrem în lumea formelor fără fond. Dar, dacă ne-am încurcat, sunt convins că avem puterea să ne “descurcăm”.
Întrucât cuvintele sunt vehicol al inţelepciunii umane, s-ar cuveni să pornim într-un joc în care să (re)descoperim sensuri pierdute ale unor cuvinte ce definesc anumite realităţi, fiindcă unele cuvinte ce codifică în înţelesul lor realitatea înconjurătoare au suferit un tratament "murdar" ajungând să nu mai însemne mai nimic pentru om la nivel global.
De exemplu cuvântul astronomie, uzitat în zilele noastre, mai spune foarte puţin din ceea ce înseamnă şi presupune el. Echinocţiu, de asemenea. Des pomenite, ele au devenit din păcate nişte noţiuni seci. Ele vorbesc împreună despre o anumită realitate care ar trebui să intereseze pe oricine şi nu la nivel de ştiinţă, ci la nivel de “a şti pe ce lume trăim”.
Cu mult timp în urmă aceste noţiuni erau înţelese în simplitatea lor şi tratate după importanţa cuvenită, subordonată ideii de cosmologie (înţeleasă astăzi sub acest nume). Şi tot atunci anul nou era serbat de echinocţiu, în special în emisfera nordică ce cuprinde cea mai mare parte a uscatului şi este de departe cea mai locuită suprafaţă.
De ce ? Pe 20-21 martie razele soarelui cad perpendicular pe ecuator începând să dezgheţe pământurile emisferei nordice, renăscând viaţa. Iar ciclul vieţii începe cu mugurele, cu sămânţa germinând. Alba iarnă este un anotimp al bătrâneţii, iar gerul, gheaţa şi zăpada ei sunt decorul cristalizarii înţelepciunii umane.
Argumentul dezgheţului, al firului de iarbă reîntors vieţii nu este singurul. Tot în acest timp în extremitatea nordică a planetei începe ziua polară. Iar dacă un an poate fi considerat o zi şi o noapte polară, începutul anului (pentru cei din emisfera nordică), desigur, echivalează cu primele zori de zi la Polul Nord.
Care este istoria începerii Anului Nou la 1 ianuarie? E mai mult decât simpla: în 153 i.Hr. consulii romani au hotarât ca anul sa înceapă pe 1 ianuarie; se pare ca la acea data intrau proconsulii în functie. Această decizie a fost mai degrabă administrativă, dar în anul 46 i.Hr., printr-o reformă a calendarului, alături de alte modificari, Cezar a hotărât ca prima lună a anului sa fie Januarius.
Până atunci în imperiul Roman anul începea pe 1 Martie când, de altfel, avea loc şi echinocţiul. Iar această realitate poate fi întâlnită şi la alte civilizaţii.
În România Anul Nou este serbat la 1 ianuarie nu de când e lumea, deşi pare surprinzător, ci doar de la sfarşitul secolului XVII – începutul sec. XVIII. Şi dacă am ajuns în spaţiul cultural românesc, vreau să amintesc de o sărbătoare din tradiţia poporului român numită “Ieşirea la plug” şi care se serba pe 9 martie, de echinocţiu. Este un pic derutant dacă nu se ştie că existenţa acestei sarbători a fost consemnată în secolul XIX, iar reforma calendarului, începuta in Occident cândva în sec. XIV, a ajuns în România abia in 1919, iar rectificarea firească a datelor calendarului popular nu a fost niciodată facută. Citat de Simion Florea Marian în lucrarea “Sărbătorile la romani”, G. Dem. Teodorescu, referindu-se la sărbătorea “Ieşirea la plug”, afirma: “Fără a mai stărui asupra acestei credinţe, faptul demn de reamintit este că la 9 martie pământul intra în echinocţiu de primavară, când începe această mult frumoasa junie a anului şi când noaptea devine egală cu ziua.”
Revenind la pluguşorul amintit de titlu, să mai facem un pas. Anul Nou actual, serbat la 1 ianuarie, poartă cu sine celebrul obicei numit “pluguşorul”. Când eram mic (şi dispus să fiu mai simplu) nu inţelegeam ce caută plugul şi ideea de “arat” în miezul iernii. Chiar nu înţelegeam, dar mă linişteam crezând că fantezia mea e bogată, iar cei mari ştiu ei mai bine….
Crescând şi ajungând în cautarea mea să scriu aceste rânduri, nu m-am facut aviator ca Antoine de Saint-Exupery, fiindcă nici nu ştiam să desenez, fiindcă nici nu am desenat ceva mic fiind; dar am inţeles de ce lumea vrea să are şi să semene în miezul iernii când se intamplă ca sămânţa să ingheţe imediat ce ai aruncat-o din mână.
E simplu: schimbarea începutului de an impusa candva de Caesar la 1 ianuarie, a mutat cu sine si obiceiul “Iesirii la plug”. Astfel se întâmplă că (mai ales) ţăanii ies cu mic cu mare la 1 ianuarie şi încep să are. Şi ară şi ară şi trag brazde după brazde. Iar asta, chiar dacă acum pare amuzant, nu au făcut-o din ignoranţă, ci poate dintr-o înverşunare dată de credinţa şi respectul faţă de tradiţie, ce i-a determinat să nu renunţe la un obicei specific începutului de an şi vechi de când lumea. Mai trebuie menţionat că Pluguşorul de îl ştim cu toţii este o variantă răspândită mai ales în Moldova si care a suportat multe şlefuiri la nivel estetic. În Transilvania, dar şi în alte zone ale ale ţării, Pluguşorul păstrează variante care nu sunt altceva decât o descriere a muncii agrare, un inventar al universului specific cultivării pământului.
Cândva în mod firesc Anul Nou se serba la 1 martie, ce coincidea cu echinocţiul, iar un ritual al acestei sărbători era, printre altele, Ieşirea la plug, sau Pluguşorul.
În anul 1079, în Persia (Iranul de astăzi) Omar Khayyam a realizat, la cererea sultanului Melek Sah, unul din cele mai precise calendare din istorie, având o eroare foarte mica: 1 zi la 4.500 de ani. La 15 martie 1079, după calendarul iulian, Omar Khayam a introdus calendarul solar cu ani comuni de 365 zile si cu ani bisecţi de 366. “Alternanţa anilor bisecţi era însă cu totul alta decât cea aplicată în Imperiul Roman. Într-o perioadă de 33 ani erau 25 ani comuni si 8 ani bisecţi, intercalarea acestora făcându-se ţinând cont de condiţia impusă ca, intervalul de 33 de ani, echinocţiul de primăvară care era fixat ca începutul anului să nu se depărteze niciodată de poziţia sa cu mai mult de o jumătate de zi. Astfel s-a stabilit ca anii bisecţi să fie al 4-lea, al 8-lea, al 12-lea, al 16-lea, al 20-lea, al 24-lea, al 28-lea, al 33-lea.” Din păcate a fost folosit foarte puţin timp până la subjugarea perşilor de către musulmani care au impus propiul calendar ce este şi astăzi oficial.
Remarcabil la acest calendar este că anul începe odata cu echinocţiul, şi cum am mai amintit, odată cu mugurele, când natura începe să renască, într-un mod miraculos, ciclic. La fel de important este că acest calendar este opera uneia dintre cele mai mari spirite ale umanităţii care a înţeles pe deplin relaţia planetei cu sistemul solar şi a valorificat şi rectificat, probabil unele forme arhaice de calendar.
Ca încheiere, amintesc că ultimele luni ale anului se cheamă Septembrie, Octombrie, Noiembrie şi Decembrie (în latina: september, october, november, december) adică a şaptea, a opta, a noua şi a zecea luna. Deşi semantic Decembrie înseamnă “a zecea lună”, pentru noi ea este ultima din an, adica a 12-a. Consider că acest exemplu este înca o marturie a faptului că ultima lună a anului era februarie, iar anul începea în martie. Este, de asemenea, o dovadă a dezordinii ce se ascunde în calendar, a formelor care se păstrează fără fond.
Nu-i aşa că ceva schimbări sunt necesare? Eu cred ca da.
…………………………………….
Poate că singura “lume” care nu a fost influenţată de decizii aberante este lumea astrologiei. În aceasta lume (multa vreme combătută şi considerată pseudoştiinţă, dar reintrată mai nou în drepturi la nivel socio-cultural prin aportul unor celebrităţi care au avut şi au tangenţa cu astrologia, dar vin dinspre alte discipline: Carl Gustav Jung, William Keepin, Stanislav Grof si mulţi alţii), totul începe odata cu berbecul, adica in momentul echinocţiului.
Nici nu e de mirare, fiindcă astrologia - printre altele - se apleacă asupra relaţiei dintre oamenii de pe aceasta planetă şi cosmos.
Şi, după cum am scris articolul nu de dragul de a scrie ceva, fiindcă altă ocupaţie nu aveam, trag aer în piept, mă opresc şi spun că ar fi bine să conştientizăm faptul că serbăm anul nou într-un moment nepotrivit, decis politic, fără a se tine cont de o logică superioară dictată de spirit, de relaţia firească dintre Planeta Pământ şi sistemul solar. Şi astfel se întâmplă să trăim defazaţi de ritmul planetar, dar “amagiţi” că suntem destul de evoluaţi, oricum mult mai evoluaţi decât stramoşii noştri care respectau echinocţiul.
Cu zeci de instituţii gigantic de respectate, cu academii ce işi onorează existenţa anual, cu mii de genii morţi ce sunt comemoraţi cu respect, cu drepturile omului în mână şi cu ochii în plasme şi computere de ultimă generaţie, nu suntem în stare să ne bucurăm şi să respectăm cele mai importante momente ale anului. Suntem atât de evoluaţi încât ne scapă esenţialul.
În stilul nostru sofisticat de a fi, considerăm decembrie fiind a dousprezecea luna, desi numele ei inseamna a zecea (luna) si exemplele pot continua.
E firesc? Ne convine? Cât de normali suntem?
Ritmurile planetare numite solstiţii si echinocţii sunt momente extrem de importante atât pentru planeta cât şi pentru oameni, când se vehiculeaza puternice energii. La fel şi momentele de luna noua şi plină, eclipsele, dar asta este alta discuţie…Iar faptul că nu ne racordăm la ele ne priveaza de foarte multe.
E normal să reconsiderăm aceste momente foarte importante; dacă cândva au fost comise unele greşeli sau abuzuri, ele trebuie rectificate.
(de Petrea Ciortan)
Alte subiecte postate de prichindelisor
Relatii de lunga durata
obsesiile
Forme ale anxietatii
Solutii anticriza
Eustresul
Relatii de lunga durata
obsesiile
Forme ale anxietatii
Solutii anticriza
Eustresul
