Rezistentele reprezinta obstacole in calea satisfacerii unei nevoi, impiedicarea comportamentului natural. Se dezvolta prin contactul cu persoane semnificative in dezvoltarea si educatia copiilor (parinti, profesori). Sunt repetate si actualizate in procesul terapeutic, devenind, astfel, mai accesibile si putand fi reproduse „aici si acum”, favorizand, astfel, procesul schimbarii.
Introiectia apare atunci cand persoana incorporeaza pasiv ceea ce ii furnizeaza mediul – obligatii si interdictii provenite din educatia sa, sub forma: „ceilalti spun ca...”, „ce ar spune lumea daca ar afla ca....?”. In acest fel, aruncam in propria interioritate psihica opiniile venite de la parinti, educatori, alte persoane semnificative din istoria noastra timpurie. Mai multi factori, descrisi anterior, contribuie la formarea introiectiilor: forta ne poate face sa concluzionam ca este mai bine sa cedam decat sa pierdem afectiunea celor dragi; autoritatea continua acest proces; critica, morala, culpabilizarea intervin atunci cand autoritatea nu mai este suficienta si ne contamineaza insidios, pana cand nu mai stim unde incep propriile alegeri si unde se termina conformarea la cerintele altora, aleasa pentru a ramane in siguranta. Santajul, suferinta, supraprotectia si gelozia completeaza mijloacele care contribuie la formarea introiectiilor, in masura in care nu suntem constienti de faptul ca ne supunem vointe altora. Atunci cand apare introiectia, supunerea se produce fara ca noi sa ne dam seama, insa cu complicitatea noastra oarba.
Proiectia apare atunci cand nu putem sa acceptam propriile sentimente (de neacceptat la nivel constient) si le atribuim altora: „Ma uraste si imi vrea raul”. In terapie, invatam sa acceptam si sa ne asumam sentimentele proiectate: „Nu suport sa fiu in preajma ei...”. Daca prin introiectie ne abandonam propria identitate, proiectia ne permite sa „imprumutam” altora trasaturi indezirabile ale propriei personalitati.
Intoarcerea asupra propriei persoane reprezinta realizarea asupra noastra insine a unor actiuni dorite catre alte persoane: ne privam de lucruri esentiale, ne rasfatam in loc sa cautam tandretea unui partener, ne facem rau singuri (autoagresivitate, suicid).
Simbioza inseamna reducerea diferentei dintre sine si celalalt. Necesara in copilarie (de ex. simbioza mama – nou-nascut), devine patologica atunci cand se prelungeste mai mult decat este necesar (de ex: doi soti mereu impreuna, care nu fac nimic unul fara celalalt, intotdeauna de aceeasi parere....). In terapie, invatam sa vedem si sa acceptam diferentele dintre noi si ceilalti, fara sa ne simtim vinovati pentru asta.
Autor: Valentina Andrei, psiholog
Cabinet de psihologie - Andrei Valentina
Alte subiecte postate de Valentina Andrei
Cum devenim dependenti?
Intre dominare si supunere
Noi perspective ...
Alegeri si decizii
Parabola sclavului si a omului liber
Cum devenim dependenti?
Intre dominare si supunere
Noi perspective ...
Alegeri si decizii
Parabola sclavului si a omului liber
