Alegeri si decizii

[Valentina Andrei]

Construirea propriei vieti se face printr-o multime de decizii. Daca eu nu decid pentru mine, ceilalti sau evenimentele o vor face in locul meu.
Andrei face, la 14 ani, prima alegere: hotaraste sa urmeze liceul economic, indemnat in acest sens de dorinta sa si de parerile parintilor, dirigintelui si prietenilor. La 18 ani, urmeaza a doua alegere: hotaraste sa invete meseria de bucatar, la care viseaza de mult si pe care a experimentat-o la un patron, in timpul vacantei. La 25 de ani, a treia alegere: se casatoreste cu Cristina, pe care o cunoaste de 3 ani. Au multe lucruri in comun. La 27 de ani, „vine” a patra alegere: ei hotarasc impreuna sa aiba copii – unul, doi sau chiar trei, dar nu mai mult. La 28 de ani se muta in casa visurilor sale … aproximativ, pentru ca trebuie sa tina cont si de ce ii place lui, sotiei, dar si de „portofel”. Este un apartament cu trei camere, cumparat cu ajutorul unui credit. Este, totuşi, multumit de casuta lor, chiar daca isi doreau, de fapt o casa spatiaosa, pe pamant. La 40 de ani, Andrei vrea sa fie independent. Isi deschide un mic restaurant, pe care spera ca in cativa ani sa-l mareasca si sa lucreze pe cont propriu.

Aceste decizii importante sunt rezultatul mai multor mici optiuni partiale. Noi trebuie sa alegem singuri. Aproape fiecare decizie ne aduce in fata alte alegeri. Cu cat luam mai multe decizii, cu atat ne simtim mai multumiti, cu atat trebuie sa ne asumam mai multe sarcini si responsabilitati, cu atat ne dezvoltam mai mult si avem mai multe sanse sa ne simtim impliniti si multumiti. Aceasta este calea celor care se autoactualizeaza, a celor responsabili, a celor activi, a celor care sunt „proprietarii” propriilor lor vieti.

Se poate intampla ca Andrei sa nu aiba intotdeauna posibilitatea sau forta de a alege. El poate urma exemplul tatalui sau, care prefera securitatea oferita de o slujba in administratia locala si sa se angajeze acolo. Sau se poate insura cu Mihaela, o fata serioasa, pe gustul parintilor sai, care ii cunosc bine familia. Sau poate sa inchirieze la 40 de ani un apartament, dupa ce pana atunci a locuit la parinti. Asta nu-l impiedica sa preia mai tarziu „carma” propriei vieti si sa vireze iar la dreapta, spre autoactualizare, in functie de cantitatea de decizii pe care le va lua el insusi.

Andre Moreau, in cartea sa „Putere, autonomie, vindecare”, pune in evidenta trei categorii de persoane: cele care cauta; cele care gasesc (de exemplu, oamenii celebri); cele care nu mai cauta.

Andrei face parte dintre cei care cauta si, in felul acesta, traiesc. Dan, insa, face parte din categoria celor care au renuntat sa mai caute si isi pierde, in felul acesta, viata. La 14 ani, nestiind ce sa faca, merge la un liceu ales la intamplare. Dupa doi ani, renunta la scoala, care oricum nu-i placea. La 18 ani, dupa ce a stat acasa doi ani fara sa munceasca, la presiunile parintilor, se angajeaza ca vanzator la un complex comercial en-gros. Ramane aici timp de cinci ani, cand ramane fara slujba din cauza restructurarilor din firma. La 23 de ani, nu are nici slujba si nici o prietena stabila. Desi isi doreste o viata stabila, nu se poate hotari. Si, de fapt, se simte mai bine „traindu-si viata”, cum spune el si iesind in fiecare seara cu prietenii. Dar acestia, devin o data cu trecerea timpului, tot mai rari. Dezamagit, bea tot mai mult. La 30 de ani, este necasatorit si locuieste tot cu parintii, care sunt mereu ingrijorati atunci cand pleaca. Are o slujba, tot ca vanzator, care il nemultumeste teribil, dar din cauza studiilor nefinalizate, nici nu reuseste sa isi gaseasca altceva mai bun. La 40 de ani, viata lui este la fel ca in urma cu zece ani, monotona si goala.

In viata de zi cu zi, intalnim mereu personaje de acest fel, desi uneori ne ia ceva timp ca sa le recunoastem. Este important, insa, sa reflectam la deciziile luate in viata, pentru noi insine, pentru altii sau la deciziile pe care altii le-au luat pentru noi. Fiecare dintre noi isi repeta propriul scenariu, adesea fara sa isi dam seama. Percepem mai usor scenariul altora, dar mult mai greu pe al nostru. De fapt, prin intermediul acestor scenarii (invizibile), suferim si ii facem si pe altii sa sufere. Primul pas spre schimbare il constituie constientizarea propriului scenariu. Urmatorii pasi constau in gasirea de noi comportamente, care dezmembreaza vechiul scenariu si contribuie la structurarea unor comportamente si scenarii noi, mai eficiente si mai adapate contextelor si nevoilor personale.
Propriile decizii si alegeri contribuie decisiv la statutul de „proprietar” sau „chirias”, dar si la mentinerea sau afectarea echilibrului si a sanatatii noastre mentale. In cadrul unui demers psihologic, intr-un spatiu securizant si alaturi de o persoana special pregatita in acest sens, avem posibilitatea sa examinam si sa intelegem propriile noastre scenarii de viata, consecintele lor asupra vietii noastre si a celor apropiati noua si sa le inlocuim cu scenarii eficiente si potrivite statutului nostru de adult si proprietar al propriei persoane.

Schema de mai jos explica rezultatele obtinute de cel care evita sa se decida (in partea stanga) si de cel care decide usor (in partea dreapta).


Sursa: Andre Moreau – “Putere, autonomie, vindecare”

Autor: Valentina Andrei, psiholog
Cabinet de psihologie - Andrei Valentina

---

Alte subiecte postate de Valentina Andrei

Parabola sclavului si a omului liber
Sa invingem depresia
Anxietatea, intre normal si patologic
Stresul si insomnia
Sa invingem stresul razand

[prichindelisor]

"Era odata o ciocarlie care nu stia daca este fetita sau baiat. O sa ma intrebati cum este posibil asa ceva. Avea tot ce ii trebuia pentru a fi o fetita, insa nu mai voia sa creasca. Adica sa devina o ciocarlie adulta. Sa fie dorita si curtata de baieti. Si exact acest lucru nu si-l dorea. Nu ii placea deloc cand mama ei o lauda in fata prietenelor, pentru calitatile ei. Ar fi vrut sa ramana mica, sa treaca neobservata, sa fie remarcata doar de tatal ei. Lui voia sa ii arate tot ce stia sa faca pentru a fi el fericit.
Faptul de a creste, a incepe sa-i creasca pieptul, corpul care se modifica insemna sa descopere ca nu mai avea nici o speranta sa devina baiat. Parca nu v-am spus, stiti ca avea doar surori, niciun frate?
Atat timp cat lucrurile nu sunt clare pentru ea, o mica ciocarlie poate spera ca va ramane baiat, incomplet. Pana de curand ii placea sa se imbrace ca un baiat, sa se joace cu ceilalti baieti, sa mearga in atelierul tatalui ei, sa lucreze cu el, sa faca sport pentru a fi la fel de puternica precum ceilalti baieti din cartier. O dispera pe mama ei refuzand sa imbrace rochite, fuste si sa se joace cu papusile. Facand toate acestea incerca de fapt, inconstient, sa atenueze dezamagirea tatalui ei, care si-ar fi dorit atat de mult un baiat.
Incerca sa spuna, in felul ei:
“Vezi, sunt capabila sa fac tot ceea ce ar fi facut baiatul tau, in cazul in care ai fi avut un baiat.” Astfel, pentru ea, a-si vedea corpul schimbandu-se si devenind asemenea surorii ei mai mari, i se parea ceva insuportabil, nedrept si innaceptabil.
Intr-o zi, a intalnit la malul unui rau, o ciocarlie care avea cam aceeasi varsta ca si ea. Aceasta ii zambi, apoi o intreba daca ii era sete si ii spuse ca era acolo o balta cu apa proaspata de unde bause si ea.
- Vad ca nu esti prea fericita azi.
- Da. Se vede asa de clar?
- Bineinteles, penele tale sunt sterse, ai privirea pierduta in ganduri mohorate, chiar si ciocul tau pare cam derutat. Stii de ce esti atat de derutata?
- Da, insa nu am vorbit cu nimeni niciodata despre asta.
- Probabil ca este vorba despre ceva foarte intim, foarte personal, din moment ce nu ai vorbit cu nimeni pana acum.
Si mica ciocarlie, devenind mai increzatoare, in spuse, plangand:
- Nu vreau sa cresc mare. Nu vreau sa devin ca surorile mele si ca mama mea.
- Nu vrei sa cresti, vrei sa ramai mica?
- Nu vreau sa imi dezamagesc tatal. Le critica mereu pe surorile mele cu privire la felul in care se imbraca, vorbesc, la gusturile lor legate de cantareti, de baieti. Are intotdeauna de facut o remarca dezaprobatoare cu privire la una sau la alta dintre ele. Eu as vrea atat de mult sa ma accepte asa cum sunt. As vrea sa ii seman, sa am aceeasi profesie ca si el, sa ma imbrac la fel ca el, sa am aceiasi prieteni ca si el.
- Asadar, ai fi dispusa sa treci pe langa viata ta, sa incerci sa pari altceva decat ceea ce esti, sa fii iubita pentru o aparenta si astfel sa risti sa nu te respecti si chiar sa renunti sa iti dezvolti toate calitatile tale de ciocarlie!
- Sunt foarte mirata de ceea ce imi spui. Nu mi-am dat seama care ar putea fi consecintele atitudinii mele…Ceea ce imi spui acum ma sperie putin!
- Dar eu vreau doar sa te invit sa te respecti, sa indraznesti sa fii tu insati, sa iti ocupi propriul tau loc si sa iti asumi riscul de a fi iubita pentru ceea ce esti tu si nu pentru ceea ce iti imaginezi ca vrea celalalt sa vada in tine.
In acea seara, cand mica ciocarlie se intoarse la cuibul ei, isi simtea aripile mai usoare, inima mai libera, ochii mai plini de viata.
Exista intalniri care ne permit sa ne reconciliem cu ceea ce este mai bun in noi insine."

(Sursa: "Povesti pentru a iubi, povesti pentru a ne iubi", Jacques Salome, Editura Ascendent)