Ce este de fapt Entertainmentul/Divertismentul? Care este sensul? Filmul este o alta forma sau o forma social accepta de a exprima adevarul? Sub pretextul metaforelor cinematografice oare nu se afla intentia de a spune cum stau lucrurile?
A medita asupra istoriei, prezentului si care este locul fiecaruia in desfasurarea procesului global, deschide usa catre cunoasterea si intelegerea a lui Cine suntem.
"O piesa clasica japoneza relateaza povestea clasica a unei fete naive care privea cu admiratie intr-o oglinda, fara sa stie insa ca obrazul este propriul sau chip...
Filmul, filmul pe care-l iubim, este o oglinda in care ne recunoastem, in care privim surprinzandu-ne asa cum suntem sau asa cum dorim sa devenim".
Desi unanim recunoscut demersul receptor-oglinda, ne punem intrebarea unui specific actual al naturii acestui demers. Pe masura ce evoluam, ce vedem in „oglinda”? Interconexiunea Creator-Receptor legitimeaza Oglinda. Studiul repetat in oglinda cinematografica deja de peste 100 de ani produce mutatii in insusi actul oglindirii. Oare Cinematograful, intr-un secret nestiut nici de sine insusi (metacinematograf), nu a influentat dezvoltarea constiintei?
Tindem sa credem ca aparitia cinematografului nu a fost rezultatul unei inventii, ci necesitatea fiintei de a se autocunoaste – „Chipul care sa poata privi Chipul”, - exprimarea potentialului sau fiind rezultatul acestuia.
Pentru a intelege mai bine, vom folosi termenul de Sine (dezvoltat de C.G.Jung, S. Grof, A. Nuta) pentru principiul creator al Universului care, prin infinita sa creativitate, a gasit forma de a se privi in oglinda. Principiul creatiei contine in sine dinamica: Dumnezeu vrea sa-l vada pe Dumnezeu. Acest principiu este caracterizat de spiritul ludic, umorul cosmic, autodelectarea. Fundamental: a se cunoaste, a exprima potentialul, a se explora, creaza in sine si din sine. Sinele (un sinonim a lui Dumnezeu) are o imensa curiozitate si exprima Lila – jocul divin. Sinele este preocupat de latura estetica. Dorul Divin are natura de a da si de a primi iubire. Sinele vrea sa devina tot ceea ce nu este. Exprima o dorinta transcendenta de schimbare, actiune, miscare, noutate. Este mai putin accesibil De Ce-ul creatiei, insa Cum-ul creatiei este dat de tehnologia constiintei – care sparge unitatea initiala nediferentiata si produce o identitate individuala diferentiata si incorporata in Eul care a pierdut constienta Sinelui. Pentru a face jocul mai credibil, Sinele introduce uratul, necesar pentru a masca divinul, uratul capata o functie care creste iluzia si face jocul sa para deosebit de real. Eul exprima singularitatea, materializat in holografie optica. Fiecare om este diferentiat si unicizat in Eu, astfel incat doua Eu-ri pot comunica, declinand arhetipuri relationale. Natura noastra profunda este divina si una cu principiul creator al Universului, al Sinelui. O astfel de explicatie suscita o intrebare: Cum pot actorii din drama lumii (Eu-rile) sa fie pacaliti sa creada in existenta obiectiva a realitatii lor iluzorii? Principiul divin a cazut in cursa propriei sale perfectiuni, a creat o iluzie aproape reala... un film la care te uiti si uiti ca esti la film. Realitatea perceputa prin organele de simt cu care este dotat Eul este o iluzie de gradul I, Eul se uita la sine in oglinda ecranului cinematografic si uita ca se uita la film este o Iluzie de gradul II.
Allan Watts este preocupat de Tabu-ul de a sti cine suntem. Astfel, intelegerea dimensiunilor hilotropice/holotropice (cuantum corpuscul – unda, Eu-Sine) favorizeaza starile de constiinta extinsa care fac Eul sa se apropie de Sinele fara granite. Problema binelui si a raului se poate rezolva cu impacarea cu existentei raului daca schimbam perspectiva: existenta polaritatilor de toate felurile este o conditie absoluta si indispensabila pentru crearea lumilor fenomenale. Existenta partii de umbra a creatiei amplifica aspectele ei luminoase. Conflictul dintre bine si rau, in toate domeniile si la toate nivelurile existentei, este o sursa inepuizabila de inspiratie pentru povestiri fascinante. Astfel, Constiinta Absoluta este Artistul, Experiemntatorul si Exploratorul perfect.
Stanislav Grof confirma ceea ce am presupus: putem considera lumea materiala ca “realitate virtuala” si compara existenta cu un film. Realitatea ultima ar fi principiul creator, lumea materiala – o iluzie de gradul I, filmul – ca rezultat a nevoii de a crea duplicate de Constiinta Absoluta in expresia sa divizata si separata – OM –obtinem o iluzie de gradul II care explica iluzia de gradul I. Constienta acestui proces va deschide o noua abordare a vietii umane cu toate implicatiile ei in sensul amplificarii bucuriei acestei forme experientiale si implicarea activa, deblocata in esenta lui “a fi”, “a trai”. In felul acesta, asa cum specifica si Richard Schechner, arta „devine efectul si cauza vietii, si nu doar reflectie si expresie a ei” si Cinema-ul influenteaza viata, mai mult chiar decat „viata imita arta”, ci arta si viata se intrepatrund re-dimensionand constiinta. Cinematograful configureaza o oglinda a timpului si devine sursa pentru remodelare, „realizatorul, regizorul nu-si mai propune un mesaj logic, spectatorul este cel care interpreteaza filmul, dandu-i un sens”.
Asa cum "... in cea mai mare parte a timpului traim bezmetic, cu ochelari de cal si pe trei sferturi ingropati in noi insine. Oamenii de care ne atingem in treacat, de care uneori ne lipim, dar cel mai adesea ne ciocnim, rareori devin pentru noi la fel de vii ca noi insine; furati de miscarea propriilor rotite, rareori sintem atenti la mersul rotitelor lor. Si aici intervine arta. Ca si divertismentul evazionist, arta ne scoate din noi insine, dar nu pentru a ne propulsa cit mai departe de propriile noastre vieti, ci pentru a ne face atenti la cum functioneaza niste oameni diferiti de noi si diferiti intre ei, dar cu totii la fel de vii si la fel de vii ca noi, in niste situatii de viata care, intr-un fel sau altul, ne dau o perspectiva asupra propriilor noastre vieti. A fi conectat in acelasi timp, si in timp real, la creierele si la nervii tuturor celor implicati intr-o situatie de viata, care de obicei e o situatie de criza de vreun fel sau altul, e nu doar o experienta revelatoare, ci si una mai pasionanta decit orice evadare.” scrie criticul de cinema Andrei Gorzo.
Cinematograful devine astfel insasi constiinta si constienta omului post-modern, care nu ar alege ecranul decat daca identifica sens in extinderea acestei constiinte. Intre a o adormi, anesteziind-o si a o trezi, revigorand-o, relatia Cinema - Constiinta poate fi evaluata doar de fiecare receptor, asa cum percepe si o simte acesta.