Despre sensul de vinovăție

[Jacotel]

Sensul de vinovăție este o piedică in calea trăirii unei vieți senine.

Vom vorbi nu despre sensul de vinovăție care apare ca o consecință a unei acțiuni nocive sau intenționat rău voitoare asupra celuilalt ci despre existența acestuia în condițiile în care individul consideră că își trăiește normal viața.

Cei doi factori care noi îi prexentăm ca determinanți în această abordare sunt condiționarea afectivă și apoi condiționarea prin reguli excesive și prejudecăți.

Condiționarea afectivă.

Nesiguranța, dependența de alții, raportarea exagerată față de standarde impuse din afară sunt direcționări ale personalității în formare care încep a se contura în copilărie și în care educația are un rol important.

Stimularea abilităților copilului, privirea atentă asupra sensibilității lui, încurajarea in devoltarea cât mai puțin condiționată a încrederii în sine, ajută micul actor al vieții să aprecieze experiențele sale cu încredere și cu dorința de a extinde potențialități care el le simte ca dorințe, entuziasm, bucurie.

Neîncrederea în sine ia amploare când aceste extinderi ale copilului sunt frânate de condiționări impuse de cei ce copilul îi consideră mentorii săi și care sunt adulții importanți în dezvoltarea sa.

Aceste condiționări pot lua forma anihilării impulsivității creative a copilului, a încercărilor lui de a-și găsi căile cele mai potrivite de exprimare. O condiționare prea restrictivă este dată și de impunerea prejudecăților, a unor realități prestabilite pentru că nu dau copilului posibiltate de înțelegere a acestora ci vin impuse fără drept de replică.

Cerințele adultului trebuie explicate celui mic pentru a-i facilita înțelegerea faptelor, a regulilor, a unor lucruri care pot fi diferite de ceea ce micul actor al vieții simte, crede și vrea.

Înțelegerea lucrurilor, a ceea ce se întâmplă în jur, ajută la extinderea personalității și la câștigarea încrederii în sine. Căci înțelegerea aduce echilibru în constituirea psihicului, face ca necunoscutul să devină cunoscut, ajută ca frica să își piardă puterea. Căci frica este alimentată de necunoscut iar fiecare lucru care face ca necunoscutul să devină cunoscut este un pas înainte în calea constituirii sau găsirii echilibrului, a armoniei.

În condițiile în care în copilărie înțelegerea este limitată, aceasta ajunge să fie substituită de condiționările afective. Este natural și firesc pentru copil să aibă nevoie de afecțiunea părinților și a adulților importanți pentru el. Dar această afecțiune nu trebuie să devină un factor de condiționare. În situația în care unui copil înțelegerea faptelor nu îi este accesibilă, intră în acțiune mecanismul condiționării afective cum ar fi: lucrurile se întâmplă astfel pentru că mama și tata spun că așa trebuie și atât.

În acest tip de situație, condiționarea afectivă înlocuiește afecțiunea necondiționată, cu rol de stimulare, activare, energizare. Devoltarea micului individ se restrânge în loc să ia amploare, stereotipiile gândirii și ale comportamentului pot lua locul gândirii reflexive, creative, innovatoare.

Înțelegerea ajută la consolidarea conștiinței de sine, a încrederii în forțele proprii. Iar în felul acesta, relația cu celălalt, evenimentele exterioare sunt evaluate mult mai corect și mai amplu.

Condiționarea afectivă limitează libertatea individului. Și face astfel ca, multe din achizițiile învățării să nu aibă darul creșterii cât mai puțin condiționate, libere, ci cel al unei continue dependențe si căutare a afecțiunii celuilalt în semn de recunoaștere a existenței sale.

În aceste condiții, sensul de vinovăție apare ca o continuă raportare a copilului la găndirea si evaluările adultului.

„Am greșit pentru că mama spune...pentru ca tata crede...etc” sunt credințe ale copilului pe care acesta le dezvoltă raportându-se mereu la părinte sau la celălalt și mai puțin la sine însuși. Se conturează astfel o dezvoltare a personalității celui mic mereu condiționată de evaluările sau cerințele celui mare. Astfel, dorințele sau cerințele celui mic ajung să se identifice prea mult cu ale celui mare.

Înfăptuirea unor acțiuni, comportamente, vine insoțită de un anumit sens de vinovăție dacă orientarea copilului se face în special în funcție de condiționările afective impuse și mai puțin în funcție de tendințele, dorințele personale, interioare, proprii . În acest caz, dacă micul individ în dezvoltare înfaptuiește ceva din propria sa inițiativă dar nu coincide cu cerințele adultului atunci el trăiește acest sens al vinovăției care restrânge dezvoltarea propriilor potențialități, a tendințelor intrinseci de dezvoltare personală.

A acționa în viață, a iubi, a dărui, ar trebui să aibă cât mai mult amprenta facerii lucrurilor din plăcere, iubire,dorință de împlinire.

Condiționarea prin reguli excesive și prejudecăți

Regulile prea multe și prejudecățile împiedică înțelegerea, sunt o frână în dezvoltarea și extinderea acelor laturi ale personalității care sunt motivate și impulsionate de dorințe, de plăceri, de cerințe lăuntrice.

Fără reguli, în mod evident, nu se poate trăi. Regulile sunt necesare întrucât copilul nu va descoperi singur ce este bine și ce nu. Impulsurile copilului se pot direcționa în toate sensurile, e datoria adultului a-l ajuta în buna direcționare a dorințelor, tentațiilor sale.

Intervenția adultului prin reguli presupune însă o continuă preocupare de a se face înțeles de către cel mic. Astfel, adultul care se face înțeles îl încurajează pe copil, îi dă importanță și încredere în ceea ce privește posibiltatea de a face raționamente, de a explica motivații și comportamente, de a înțelege și de a da răspunsuri la întâmplari, neclarități și în general la orice.

Stereotipiile sau răspunsurile tabu, de tipul prejudecăților (așa fac toți, așa e bine, trebuie, etc. ) limitează înțelegerea și curiozitatea celui mic, înlocuind găsirea unor răspunsuri prin mecanismul cauzalității lucrurilor cu cel al unor răspunsuri predefinite.

Unele răspunsuri predefinite sunt inevitabile și ne aparțin așa cum ne aparține și bunul simț. Nu se poate explica mereu totul în timp ce se întâmplă. Dar se poate explica dacă vine cerut de celălalt, dacă apar dubii asupra însemnătății unor fapte sau dacă noi considerăm a fi necesar.

Răspunsurile la întrebări însă ar trebui să evite prejudecățile, utilizarea excesivă a replicilor prefabricate sau imperativ cerute ( trebuie, așa e bine, așa spune mama, etc. ) căci acest tip de răspunsuri duce la un fel de „ înțepenire” a structurii psihice pe cănd aceasta ar trebui fie mereu în dezvoltare, să se poată articula mereu altor fapte, căci înțelegerea lucrurilor face ca psihicul uman să fie mobil, flexibil, receptiv la nou.

În aceste condiții, sensul de vinovăție este consecința reproșurilor neînțelese de către copil dar oricum acceptate de acesta și apare atunci când copilului i se reproșează lucruri per care el nu le-a înțeles dar care i-au fost impuse.

Impunerea unei prejudecăți ( ex.: așa e bine , așa fac toți, etc.) orientează personalitatea prin prisma acestui fel de cerințe. Orientarea proprie și valorizarea proprie se manifestă și se constituie prea mult în funcție de alții și prea puțin în funcție de sine însuși.

Și din nou, prin același mecanism al condiționării - în acest caz al regulilor excesive sau al prejudecaților pe care copilul și le însușește dar prea puțin le înțelege și interiorizează - apare trăirea acestui sens al vinovăției dat de diferența sau chiar contrarietatea dintre trăirile, dorințele sale și așteptările celorlalți.

---

Alte subiecte postate de Jacotel

Despre darul cuvantului