La orice adult o trauma severa, un soc sau un accident poate produce simptomele caracteristice stresului acut si apoi ale celui de stres post-traumatic. Odata cu acestea pot aparea acuze din spectrul depresiv sau anxios, toxicofilie, simptome conversive (tulburari de coordonare, tulburari de echilibru, paralizie, slabiciune musculara, dificultati de deglutitie, „nod în gat”, afonie, retentie urinara, halucinatii, pierderi senzoriale tactile etc.) sau psihotice (halucinatii, idei delirante), fenomene regresive sau tulburari de comportament.
Situatia psihotraumatizanta poate presupune o amenintare personala de moarte, ranire grava sau asistarea la ranirea sau amenintarea cu moartea a altcuiva. Uneori simptomele SPT (stresului post-traumatic) apar la persoanele care nu au fost expuse direct si nu au asistat fizic la o situatie periculoasa, dupa aflarea vestii ca cineva apropiat a fost ranit, a murit pe neasteptate sau este in pericol de moarte. Impactul emotional este intens si este insotit de un sentiment coplesitor de neajutorare si lipsa de control asupra contextului in care se produce trauma.
Intervalul de timp scurs de la trauma sau psihotrauma in care se instaleaza simptomele este variabil. Impactul functional, intensitatea si durata acestor simptome difera de la individ la individ. Din acest motiv o interventie psihologica, de suport si consiliere, cu cat mai apropiata evenimentului este cu atat mai oportuna. In unele cazuri apare reactia acuta de stres, precoce, limitata la prima luna, iar in altele, tulburarea SPT acuta, cu simptome prezente mai mult de o luna sau cronica, peste trei luni.
Interventia se face persoanei aflata in suferinta, dar se acorda suport in acelasi timp si familiei acestuia pentru a facilita intreg procesul terapeutic. Simptomatologia care se inregistreza in majoritatea situatiilor presupune evidentierea simultana a urmatoarelor aspecte:
- stari de re-experimentare a traumei – rememorari intruzive ale traumei, cosmaruri recurente, flashback-uri;
- simptome de evitare a unor persoane, a locurilor, gandurilor asociate traumei si restrangerea progresiva a activitatilor;
- hipervigilenta, iritabilitate, tulburari de concentrare, insomnie, tresariri.
Starile disociative de amorteala, derealizare, depersonalizare sunt insotite de retrairea persistenta a traumei, flashback-uri cu simtome fizice si psihologice, cu cosmaruri care par reale. Comportamentul evitant de relatie si social modifica comportamentul rutinier al persoanei, determinand tocire afectiva sau dimpotriva, sentimente intense de vinovatie, disperare, furie sau teama. Tot aici putem intalni ca prezente stari de irascibilitate si de tensiune interna, cu tresariri la stimulii exteriori, frecventa cardiaca si ratele respiratorii mai ridicate decat in mod normal, tulburari de apetit si deteriorarea duratei si calitatii somnului, cu cosmaruri si somn agitat, perturbari in activitatea mnezica, de tipul: segmentarea reamintirilor, dificultati in reamintiri pe spectrul temporal, aglomerari sau confuzii de evenimente sau succesiuni nereale, elemente interpretative, de culpabilizare nerealista etc..
In incercarea disperata de a elimina aceste simptome, ulterior pot apare diferite forme de toxicofilie, automedicatie, episoade de agresivitate sau violenta, distantare emotionala si fenomene disociative, idei si tentative de suicid, probleme in relationarea cu ceilalti, cu membrii familiei, cu colegii, la locul de munca, chiar deteriorarea statusului social.
Managementul interventiei in situatii de psihotraume sau traume are componente specifice pentru raspunsurile initiale (din prima saptamana de la eveniment), pentru raspunsurile timpurii (din prima luna), pentru cele din perioada de la o luna la trei luni si pentru cele de mai tarziu (dupa trei luni)
Alte fenomene pot face parte din componente specifice ale raspunsurilor in decursul primei luni, cand se impun tratamente prin terapii cognitive behavioriste centrate pe trauma, vizand tulburarile acute de stres sau tulburarile acute severe bazate pe evidente pentru persoane care dezvolta dificultati ce tin de sanatatea mentala ( nivel ridicat de suparare sau tristete, apatie sau izolare sociala).
Pentru raspunsul specific in perioada dintre o luna si trei luni dupa eveniment, componentele terapeutice pot fi: de acceptare a unot terapii sau interventii psihologice de suport ca tratament la alegere, dar si de refuz sau intoleranta a unor programe sau terapii centrate pe trauma, fie datorate abordarii psihoterapeutice, fie relatiei stabilite cu persoana terapeutului, fie datorate unor elemente de cultura sau civilizatie restrictionara. In aceasta perioada este capital stabilirea unui contact cu cei afectati, dar si cu familiile lor.
Dupa trei luni de la evenimentul traumatic, componentele specifice ale abordarii continue includ ca obiectiv reabilitarea si asigurarea capacitatilor, aptitudinilor si posibilitatilor de lucru, pentru rutinele de zi cu zi, pentru recastigarea cat mai deplina a autonomiei persoanei, profesionale, familiale, sociale, relationale etc. La acest capitol, se poate obtine colaborarea cu serviciile existente din institutia in care persoana activeaza, cu alte servicii suplimentare specializate, care pot fi asigurate pentru sprijinirea individului care solicita/necesita acest lucru. Astfel de exemple se pot incadra in servicii de genul: asistenta si interventie psihologica in grup/echipa de munca, asistenta financiara, consiliere juridica etc. Deasemenea, in aceasta perioada se descopera eventualele sechele psihopatologice care prezinta rezistenta sau care se remit cu dificultate, elemente secundare care se pot incadra in tulburari ale sanatatii mentale cu caracter pasager sau persistent. Se poate stabili o abordare si colaborarea in echipa de specialisti, psihologi si medici de diferite specialialitati care sa vizeze deopotriva normalizarea reactiilor psihologice si integrarea cat mai fireasca in cotidian a persoanei afectate.
In conditii total deosebite, se poate intampla sa se constientizeze nevoia unui sprijin continuu pe termen mediu si lung, de ingrijiri sau suport psihologic si social. Pentru majoritatea persoanelor implicate in evenimente psihotraumatice sau catastrofale, ajutorul e necesar doar in faza de salvare si imediat dupa. Asa cum am mentionat mai sus. Cu toate acestea, exista situatii de referinta in literatura de specialitate, in care se mentioneaza nevoia unui grup de sprijin devotat sau acordarea de servicii de referinta dupa accident sau incident care sa actioneze pe o durata de pana la trei ani, sau chiar mai mult, dupa eveniment.
In aceasta maniera se poate asigura managementul si ingrijirirea pe mai multe faze ale persoanelor care au suferit traume sau incidente majore, care au avut ca urmare afectarea echilibrului psihologic al persoanei, sau care necesita ingrijiri somatice, psihosomatice, psihosociale sau mixte.
Factorii de risc ce vor fi analizati in evaluarea situatiei de SPT sunt urmatorii:
- Istoricul anterior de expunere la o trauma si severitatea traumei;
- Trairea directa a traumei sau a unui eveniment periculos, ranirea sau asistarea la ranirea grava sau moartea cuiva;
- Sentimente de oroare, groaza, neajutorare;
- Antecedente de boala psihica;
- Retea de suport slaba sau inexistenta dupa evenimentul traumatic;
- Adaugarea unui stres suplimentar dupa psihotrauma, ex.: pierderea cuiva drag, imbolnavire, pierderea locului de munca sau a locuintei, nasterea unui copil, un castig material neasteptat sau neprevazut etc.
Factorii de rezilienta (factori de protectie de ordin psihologic sau social) sunt reprezentati de suportul celor din jur, familie, prieteni, colegi, strategii de coping pentru depasirea momentului traumatic, sentimente de impacare si acord cu sine in privinta actiunilor si modului de reactie in desfasurarea evenimentului psihotraumatic si in perioada urmatoare, gasirea unui grup de suport sau intrarea intr-un program care sa ofere suport si consiliere psihologica persoanei si familiei sale.
Abordarile si interventia vor fi diferentiate in functie de momentul/stadiul in care este solicitata aceasta (interventia):
1) interventiile suportive - o evaluare atenta, clara cu identificare exacta a balantei intre factorii de risc si cei de rezilienta premergatori, concomitenti si ulteriori evenimentului psihotraumatic; acordarea primului ajutor psihologic, descoperirea resurselor adaptative si evitarea escaladarii tulburarii sau simptomatologiei de SPT;
2) interventiile legate direct de trauma la persoanele cu stres acut, in asociere cu o medicatie de urgenta adaptata versiunii persoanei respective si acordarea primului ajutor psihologic (daca e nevoie chiar izolarea temporara a persoanei); membrii familiei, colegii si prietenii vor fi invatati cum sa ofere propriul suport, sa dovedeasca intelegere si rabdare, sa asculte si sa incurajeze persoana pe parcursul procesului de vindecare, sa o sustina si sa o atraga in activitati fizice si recreative, sa colaboreze pentru a-i distrage atentia de la suferinta avuta. Daca se impune, se va obtine colaborarea unui specialist pentru un tratament adecvat, in special daca apar semne de automutilare sau risc suicidar;
3) daca simptomele sau tulburarile de SPT cu deteriorare functionala persista mai mult de o luna, se va recomanda extinderea terapiei uzuale peste 6-12 saptamani, suplimentandu-se cu centrarea pe expunerea prin imagerie dirijata sau alte forme de exprimare a traumei, pentru recapatarea autocontrolului asupra emotiilor si sentimentelor proprii.
Restructurarea cognitiva sustine pacientul in incercarea abordarii propriei traume in mod realist si integrarii acesteia in experianta sa de viata. Activitatile fizice si de relationare in care se implica treptat si gradual, il ajuta sa-si redobandeasca potentialul energetic si functional integral.
Modalitatile de interventie in stresul acut sau SPT:
1. se procedeaza la o sedinta de evaluare in care se stabileste contactul terapeutic si se identifica strategia, obiectivele si se estimeaza durata interventiei in mod individual pentru fiecare persoana in parte.
2. posibil ca intalnirile sa se desfasoare la un interval de 2-3 zile pentru inceput, iar apoi sa se reduca la o intalnire pe saptamana;
3. in medie, se estimeaza o durata de 6-12 saptamani, dupa care se reevaluaza si se stabileste continuarea sau intreruperea procesului;
4. o sedinta dureaza in medie 40-50 minute, dar se poate ajunge spre 60 minute in situatia de stabilizare a persoanei si in functie de disponibilitatea sa, de modalitatile de abordare si implicare in procesul terapeutic;
5. pentru situatia in care persoana nu este deplasabila, interventia sau asistenta psihologica se face la patul din sectia unde este internat, sau la domiciliu, iar acolo unde se preteaza, la persoanele apartinatoare sau refacute, cu familia, asistenta se face in cabinet;
6. daca in cadrul sedintelor se discuta si evenimentul traumatic, sedintele pot fi mai lungi, de pana la 120-150 de minute.
Autor: Dr.Corina Mihaela Zaharia, Psiholog principal
Zaharia & Asociatii - Societate Civila Profesionala de Psihologie