Sa merg inainte sau ....

[catalinadecu]

Nici nu stiu cum sa incep! Trec printr-o mare durere... Am avut o relatie de 10 luni (nici acum nu stiu daca s-a terminat, pentru ca inca vorbim si ne vedem), o relatie in care imi pusesem toate sperantele, planurile, ma dedicam cu totul pentru a fi bine, pentru a fi relatia perfecta, in care am ajuns sa cred cu adevarat in iubire si in care speram ca va fi fericirea vesnica...
Dar nu a fost asa! Eu sunt o persoana, retrasa, sunt agresiva uneori cand ma enervez foate tare. Stiu ca nimeni nu e perfect dar tin sa cred ca macar incercam sa fim perfecti, sunt de principiul ca „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”.

Este vorba de un baiat, eram amici, nu simteam altceva pt el, sau nu recunosteam ca simt ceva. Ma invita in oras, era foarte atent cu mine, protector, si usor, usor s-a infiripat ceva, iar dupa un scurt timp de prietenie am ajuns sa fim iubiti. A incercat sa ma cucereasca, cu atentii, cu vorbe frumoase, grijuliu, si incet, incet m-a cucerit. Nu imi venea sa cred ca poate exista un astfel de baiat. Asa ca in basme. Toate nebuniile le faceam. Totul parea fara cuvinte, alaturi de el ma simteam protejata si vedeam lumea cu alti ochi. Vorbeam despre orice.

Dupa un timp, au inceput sa se inrautateasca lucrurile, sa ii vad si defectele. Daca nu ii placea ceva, sau daca ne certam, pastra tacerea si pleca. Nu mai statea sa clarificam lucrurile, sa vorbim. Nu. Pur si simplu pleca, sau zice ca nu are chef, iar eu puneam la suflet toate vorbele lui reci. Veneam obosita de la munca si incercam sa fiu afectoasa cu el, sa-l rasfat, iar el mereu ma respingea, imi zicea “parca zici ca nu ne-am vazut de 1 an”. Locuiam impreuna la mine acasa, ziua isi vedea fiecare de treaba lui cu serviciu, insa venea seara si aveam nevoie de el.

Pentru mine era foarte obositor si stresant. Si, in loc sa aud o vorba buna de la el, sa ma intrebe cum a fost ziua, el avea chef de cearta, imi spunea tot timpul sa-l las in pace ca nu are chef, si ma evita. Usor, usor a trecut timpul, dar certurile s-au marit, ne certam din nimicuri si ajungeam sa strigam unul la celalat, si sa ma jigneasca. Ma ranea, eu plangeam la fiecare cearta si el alegea indiferenta, fie isi gasea ceva de facut, fie statea pe calculator. Lucrul asta ma enerva peste culme, adica eu plangeam, si sufeream si el statea la calculator? sau se uita la tv? In momentul ala deveneam mult mai nervoasa. Stiu ca am fost o data atat de nervoasa ca mi-am pierdut controlul si mi s-a facut rau.

Dupa fiecare cearta urma suferinta. Nu stiu, dar cu toate defectele lui, eu il vedeam baiatul perfect cu care mi-as fi petrecut toata viata. Chiar daca in subconstientul meu imi dateam seama ca nu ne e bine impreuna, ca ne facem mult rau, nu puteam sa ii dau drumul.

Intotdeauna in relatia mea cu el m-am gandit inainte de a zice ceva daca se supara sau nu, ori inainte de a face ceva. El era prioritatea mea cu alte cuvinte, inainte de toate ma gandeam la el, eram dispusa sa fac orice sacrificiu pentru el, practic ma lasam pe mine pt el.

Incet, incet au inceput conflictele, certurile. Eu ii reprosam unele lucruri, iar indiferenta lui ma durea si incercam cu orice scop sa remediez lucrurile, sa vorbim, sa clarificam tot ce trebuia rezolvat, sa nu intervina ruptura, sa fim un intreg. Pe zi ce trecea el isi arata adevarata fata, ma durea foarte mult dar nu eram dispusa sa inchei relatia, sperand ca totul va reveni la normal, ca se va maturiza, ca va sti ce vrea cu adevarat in viata, si daca macar m-ar aprecia!

A venit momentul in care el a plecat de la mine. Lucra, imi zicea tot timpul ca nu are timp sa ne mai vedem, ca e foarte obostit. Si e foarte irascibil, nu ii pot zice ceva nici in gluma, ca se supara. Na! L-am inteles o data, de doua ori, dar nu la infinit, si iar au inceput certurile. Din cauza mea. I-am reprosat ca "si eu lucrez, sunt stresata ca si tine si tot vreau sa te vad, sa vorbesc cu tine. Cu tine eu imi incarc bateriile, in schimb tu nu esti in stare de acelasi lucru”.

Am fost bolnava, un timp mai lung, mi-am dat demisia de la servici pentru a ma vindeca si a ma pune pe picioare. In tot timpul asta el nu mi-a fost alaturi, a avut grija sa ma enerveze si sa ma aduca in stari mai grave.. Intr-o zi am intrat pe laptopul lui, si am dat sa intru pe contul meu de facebook, si era memorata parola lui, asa ca am inceput sa ma uit la mesaje, si am gasit un mesaj de la el trmis catre o fata, ca daca este in Bucuresti si iese la un suc, tipa ii raspunde inapoi, ca nu este in Bucuresti, el a insistat si i-a zis cand ajunge sa-l contacteze, discutia a continuat de catre fata: “ tu ce mai zici, care mai este viata ta “, el: foarte frumoasa, “cluburi, femei, distractie maxima”….
Logic ca nu mi-a placut dar nu i-am facut nici-o scena, dar probabil s-a simtit si a inceput ca daca era ceva, el stergea mesajul.

Daca eram eu in locul lui facea harachiri cu mine, adica mai bine zis imi dadea papucii ca il insel. Uite asa, din chestia asta, in care eu trebuia sa fac pe suparata, tot el a facut pe suparatul, nu m-a mai bagat in seama, m-a ignorat, m-am simtit groaznic. Tot eu l-am cautat dupa si i-am zis de ce se poarta asa cu mine pt ca nu merit. In fine, usor usor, s-a remediat situatia.

Au trecut cateva zile, in care nu ne-am vazut deloc (inainte nu era zi sa nu ne vedem, venea la mine, isi pierdea noptile cu mine). Intr-o zi il sun sa vad ce face.. raspunde foarte nervos, ca sa il las in pace ca sta in pat si se odihneste, sa zic ce vreau, l-am intrebat daca ne vedem si noi. S-a enervat si a zis ca ne vedem mai tarziu, ne-am certat si mi-a inchis telefonul in nas.

Dupa un timp l-am sunat si i-am reprosat ca ma jigneste, ca eu il astept pe el si el ce face? Daca eu i-as face ceva in genul cum mi-a facut el cum ar fi? In fine. Nu a venit. A doua zi il sun iar si ii zic daca ne vedem si noi, la care el, “nu ca sunt obosit”.. Tot timpul imi dadea replica asta. Eram suparata pentru ca nu eram dorita. Eu ii spuneam ca il iubesc si ca imi pare rau ca se comporta asa cu mine, este adevarat ca dragostea cu de-a sila nu se poate. Am plans. Nu il impresiona deloc, tot el credea ca are dreptate, iar ca eu gresesc. Asa a fost intotdeauna. . Am fost intr-o stare groznic de proasta, mergeam pe strada si plangeam, vorbeam singura. M-am enervat peste masura, cand ma cert cu cineva, nu pot sa tac, sa tin in mine, chiar daca ne certam, dar macar sa clarificam lucrurile pe loc, cu cat stau mai mult suparata cu atat imi e mai rau si lucrurile se inrautatesc.

Tot eu ma rog de el sa ne impacam si sa nu ne mai certam si el imi reproseaza ca eu sunt de vina. L-am sunat, nu mi-a raspuns. Lucrul asta m-a enervat peste masura. Dupa ceva timp m-a sunat si nu m-am mai putut controla si imi venea sa ii zic ca „proasta care te iubeste atat de mult a murit, nu o sa mai vezi niciodata”, ca totul s-a terminat, nu mai vreau sa aud nimic de tine. Daca mergi pe strada sa nu ma saluti ca nici eu nu o sa te salut, dar slabiciunea mea m-a oprit sa zic aceste cuvinte, imi era frica.

Inainte nu era chiar asa, daca gresea cu ceva isi cerea iertare, a fost o data in care nu am mai rabdat si am zis stop. Numai pot. Am stat o saptamana despartiti, timp in care nu ne-am cautat nici unul.

Aveam momente in care ne certam din prostii, dar care ajungeau la jigniri, plangeam si ma consumam. Ma durea enorm. Alta data dupa o cearta groaznica, am intrat pe arhiva lui de la mess, nu mai intrasem niciodata, nu stiu ce mi-a venit, si cand am vazut discutiile cu alte persoane m-am ingrozit. Bineinteles ca noi daca ne certam el zicea, “gata ne despartim”, pentru el nu exista doar cearta ci despartire.

Cand ajungea acasa seara dupa serviciu, eu nu aveam voie sa il sun, numai daca era urgent, e posibil asa ceva? De parca suntem copii. Am inghitit si am tacut.

Nu mai suport. Ma urasc pe mine cat am putut sa fac pentru baiatul asta si el s-a purtat ca ultimul om cu mine. Cred ca sunt obsedata de persoana lui! Si sufar peste masura! Nu stiu ce sa fac. Nu mai pot sa traiesc cu suferinta asta, cu ura asta in suflet. Nu pot sa o iau de la capat. O iau razna. Imi e foarte greu. E cel mai rau lucru sa iti faci iubit, au fost foarte multe certuri, am plans mult si am suferit mult. Nu stiu ce sa fac. Nimeni nu ma intelege, nimeni nu stie ce e in sufletul meu. Am ajuns sa ma gandesc la propria mea inmormantare, oare ar veni? Oare s-ar simti vinovat?

Nu e bine sa ma gandesc asa, dar fara sa vreau imi zboara mintea la cele mai macabre ganduri. Sunt foarte irascibila, zbier la ai mei chiar daca nu au nici o vina. Nu ma mai pot controla. Nu mai pot. Ce ma fac cu viata asta? Toate sperantele mele, toate visele mele mi s-au naruit, s-au prabusit cum se prabuseste un castel de nisip. Nu pot sa traiesc cu durerea asta!

Sunt prea singura, nu stiu cum sa o iau de la capt, aman la nesfarsit luarea unor decizii, mi-e frica sa-mi expirm punctul de vedere, mi-e foarte greu sa spun NU, nu mai stiu cine sunt, mi-e frica ca o sa-mi pierd mintile, nu mai vad rostul zilei de maine, imi lipseste ceva fara a putea spune ce, sunt foate nemultumita de aspectul meu fizic, nu ma mai inteleg cu familia, cu prietenii, nu mai pot sa-mi fac alti amici, mi-e frica ca m-ar putea rani, nu mai stiu sa ma bucur de viata. Imi zic ca trebuie sa fiu puternica, ca viata merge inainte, ca sunt la inceput de drum ca am doar 23 de ani, DAR NU POT! Ce trebuie sa fac? Cum sa invat sa fiu cea de dinainte?



Semnat C. Bucuresti

[raluca79]

Catalina, din povestirea ta reiese ca inceputul relatiei tale a fost frumos, iar ulterior aceasta s-a deteriorat. Am mai inteles ca in prezent nu-ti mai acorzi atentie fiind mai mult preocupata de ceea ce se intampla cu iubitul tau. Din experienta iti spun ca daca tu nu te iubesti, nici ceilalti nu te vor iubi.
Aminteste-ti ce faceai la inceput, cand relatia era frumoasa, si ce s-a schimbat pe parcurs.

Sunt prea singura, nu stiu cum sa o iau de la capt, aman la nesfarsit luarea unor decizii, mi-e frica sa-mi expirm punctul de vedere, mi-e foarte greu sa spun NU, nu mai stiu cine sunt, mi-e frica ca o sa-mi pierd mintile, nu mai vad rostul zilei de maine, imi lipseste ceva fara a putea spune ce, sunt foate nemultumita de aspectul meu fizic, nu ma mai inteleg cu familia, cu prietenii, nu mai pot sa-mi fac alti amici, mi-e frica ca m-ar putea rani, nu mai stiu sa ma bucur de viata. Imi zic ca trebuie sa fiu puternica, ca viata merge inainte, ca sunt la inceput de drum ca am doar 23 de ani, DAR NU POT! Ce trebuie sa fac? Cum sa invat sa fiu cea de dinainte?

Cand treci printr-o astfel de experienta, in care asteptarile sunt diferite de ceea ce se intampla in realitate, este destul de greu sa te calibrezi si sa iei decizia potrivita. Insa, cu sprijinul familiei si al prietenilor, dar si a faptului ca ai 23 de ani, lucrurile pot intra pe un fagas bun.
Ce sfat i-ai da unei prietene care ti-ar povesti ceva asemanator?

[Gabriela]

Catalina,

Pe parcursul vietii, cu totii trecem prin diverse experiente dureroase. Nu ne este deloc usor sa le depasim, dar pana la urma o facem.
Tu ai investit foarte mult in relatia asta si probabil ca cel mai greu este sa te desparti nu de baiatul acesta ci de planurile si sperantele pe care ti le facusei si in care el avea un rol major. Din nefericire, el nu a inteles acest lucru, sau a ales altceva.
Ce este de facut? Tu stii cel mai bine. Dar, uneori in situatii de genul acesta, este bine sa revezi aceste planuri pe care tu ti le-ai propus si, acolo unde se poate, sa le refaci (replanifici) dar fara sa-i mai acorzi vreun rol lui.
Da-ti timp sa te vindeci de aceasta iubire pentru ca viata merita traita, chiar daca uneori ne mai pune cate o piedica pentru a ne aminti cat de fragili suntem.

Gabriela