EXISTA VINDECARE DE IUBIT?

[daniela_dumitrescu78]

La început am iubit cu teama că mă va părăsi, că mă va arunca din umorile lui, aşa cum scuipă seminţe, după ce le-a spart şi le-a mâncat miezul, urmărind cu nesaţ ultimele goluri, nu din stomacul meu, ci din poarta echipei preferate.
Am iubit pentru bucuria din ochii mamei, care vedea în el bărbatul «potrivit » pentru mine, deşi eu simţeam că suntem mai străini şi mai stingheri unul de altul, decât oricare altă îndepărtare sau pentru numele lui lângă prenumele meu, exersând imaginar semnături ale noului meu posibil stat.
Am iubit cu disperarea că voi rămâne spânzurată de bârfele rudelor drept « fata bună, care nu a avut noroc » şi am agăţat de gâtul lui toate aşteptările lor absurde, toate visele lor (şi ale mele – mea culpa !) de rochie albă de mireasă, câutând însetată intenţiile lui de viitor în fiecare gest banal…aşteptările mele adevărate pietre de moară care au sinucis relaţiile mele…
Apoi am iubit femeia care mă făcea să mă simt în prezenţa lui, bucurându-mă de frumuseţea pe care el o vedea în mine şi pe care eu o negam vehement, fără să mă gândesc o clipă că ea ar putea supravieţui şi dincolo sau dincoace de el…
Am iubit în tonuri mozartiene, în bemol şi diez, în armonii acordate cu cele mai adânci şi criante angoase, în fraze muzicale neterminate ale căror finaluri le-am oferit, cu discount, celor care au trecut pasager prin viaţa mea.
După alţi câtiva ani, am iubit raţional, conştient şi searbăd în acelaşi timp, singură pe mine şi indiferentă la alunecările lui adesea prea vizibile…câtă iluzie…
Uneori am iubit în culori calde şi reci, în nuanţe ucigătoare de gri, în tonuri aerate de acuarelă şi uleiuri grele, înfăşurată în pânze albe sau ascunsă după draperii clandestine…
Am iubit în anotimpuri dezlânate şi dez(în)frânate, în veri rătăcitoare şi ierni arzânde, în primăveri golaşe şi toamne cu pescăruşi... Am iubit între şi printre anotimpuri cu parfum de tei, cu aşteptări care m-au învăţat îndepărtarea, cu fidelităţi şi pseudo-libertăţi obositoare…
Ce atârn oare de umerii lui, ca un palton greu, pe care a nins a târziu şi a pustiu? Ce pietre de moară sunt suferinţele mele anterioare îmbrăţişării lui? Si de ce trebuie să mi le poarte el ? Dacă nu el atunci cine ? Să fiu eu aceea ?
Timpul, suferinţa mi-au fost cei mai buni dacăli… Acum ştiu că nu mă pot vindeca de « a iubi », însă să pot vindeca de cei care au rătăcit stingher prin braţele mele …de fapt, nu ştiu dacă se cheamă vindecare, dar, mai întâi, am învăţat, apoi am înţeles, m-am mistuit şi târziu am simţit că singura libertate care-mi aparţine, nu e a lui, nu a fost a celor pe care nu-i mai aştept, nu va fi a celor pe care-i voi aştepta, ci este doar a mea. Că singura iubire care contează este cea a prezentului, neintinată de fantomenele trecutului sau himerele viitorului.

Daniela Dumitrescu

[Prima Giedi]

Emotiile si pasiunile sunt semnale utile pentru a ne cunoaste inclinatiile si pornirile launtrice, dar nu-i musai sa ne lasam condusi numai de ele. Frumos imbracata aceasta "poveste".