Comunicarea paraverbala- apanaj sau impediment?

[arcadiana]

Comunicarea paraverbala

Un element aparent fragil in interrelationare, comunicarea paraverbala sustine, pe pilonii ei paravertebrali, esafodajul unei cariere, oricat de surprinzator ar parea acest demers. Ati remarcat, de buna seama, ca, in pofida unor prezentari si a unor reprezentari impecabile ale unor persoane, in public sau intr-un anumit grup, acestea nu beneficiaza de o reactie pozitiva, talentul lor reusind chiar sa ruineze santalitatea de grup. M-am intrebat , adesea , care sunt cauzele care pot concura la anihilarea empatiei, dar mi-au parut asertiuni hilare, nu argumente peremptorii. Si totusi, timbrul vocal, intensitatea vocii, accentul si alte particularitati ale vorbirii afecteaza, uneori iremediabil, receptor si emitator deopotriva. Amintiti-va de cate ori,in miezul unui astfel de act de comunicare, nu v-ati fi dorit sa se intample o minune si sa fiti exonerati de coloana sonora stridenta sau de volumul amazonian al persoanei care va tine captivi intr-un discurs ucigator de unilateral! Aceasta maladie lingvistica este din ce in ce mai rar constientizata de purtatorii ei, ba chiar ei sunt cei care te admonesteaza ca ii obosesti cu vorbaria ta... Am avut experienta unui astfel de dialog, aberant intrucat tinde sa se transforme in monolog, cand, persoana careia trebuia sa-i raspund la o intrebare, nu-mi dadea ragazul sa indeplinesc acest ritual, reprosandu-mi ca spun prostii. Starea de inconfort era cu atat mai pregnanta, cu cat frustrarea de functiile fatica, conativa si conotativa era generata de unele defectiuni de dictie ale emitatorului, dandu-mi impresia ca isi inghite cuvintele, rolul meu limitandu-se la a-l ajuta sa regurgiteze. Desigur ca nu eu eram cauza acestei neputinte, dar eram ocazia. Ca sa elimin acest supliciu, am evitat sa mai comunic.
Mi-am reamintit ca astfel de impedimente se intalnesc in orice tip de relatie si la orice varsta: de exemplu, baietelul vecinilor mei refuza sa-i raspunda bunicului sau cand il striga sau il intreba ceva. Necajit, batranul se plangea de precaritatea relatiei lui cu nepotul. Intr-un moment de relaxare a copilului, l-am intrebat de ce nu-i vorbeste bunicului ; mi-a raspuns ca nu-i place cum vorbeste si, de aceea, se fereste sa-i raspunda:" are gura atat de adanca incat pana si-o aduce la suprafata, se schimonoseste asa de urat ca mi se face frica si de aia nu vreau sa vorbesc cu el..." Stiam ca se intelegea mai bine cu bunicul din partea mamei, la care mergea cand aveau parintii concediu si am plusat, reprosandu-i ca pe " tataia de la tara "il agreeaza, in ciuda faptului ca si acesta "suiera ca un sarpe cand pronunta litera s". Acela este bun, mi-a replicat el, luminandu-se de-un zambet ce i-a acaparat figura, imi cumpara dulciuri si ma lasa sa fac tot ce vreau eu! Iata, mi-am zis, cum rezolva orecompensa o problema atat de delicata intre doua generatii aparent afectate de sincopa anilor! Ce ar fi putut rezolva si problema mea, sau, mai degraba, a interlocutorului(intralocutorului ) meu? In niciun caz, recompensa. Adultii fac multe concesii hybrisului:ceea ce l-a impiedicat pe protagonistul povestirii mele sa dialogheze, sa comunice, in fapt, este un orgoliu exacerbat, nu acel orgoliu funciar care ne ajuta sa supravietuim, ci acela care ne ajuta sa sucombam, prin implozia actului vorbirii.De buna seama, acest exemplu este unul aproape inocent, din punct de vedere stilistic, dar cat de dezabilitat te simti atunci cand ti se cere sa executi un act de solidarizare pragmatica, pe un ton ce pare rastit, provocand o adevarata invazie de anti-stimuli,determinandu-te mai degraba sa dezertezi decat sa aderi, sa te aperi decat sa inaintezi in plina defensiva a simturilor abuzate si dezabuzate, persuadandu-le ca emitatorul este, cu precadere, o sursa de galagie, chiar si atunci cand tace?!