Logo DespreSuflet www.DespreSuflet.ro

Cabinet individual de psihologie - Muresan Felicia



psiholog-cabinet-psihologic-Cabinet individual de psihologie - Muresan FeliciaJudet: Bihor
Localitate: Oradea
Adresa: Str. Republicii
Persoana contact: Psiholog Muresan Felicia
Telefon: 0740.918.964
Website: http://www.psihologfeliciamuresan.ro
 
 
Psiholog Felicia Aurica Mureşan apare in Registrul Unic al Psihologilor - partea I, editat de Colegiul Psihologilor din Romania, cod personal 00861, cu atestare in:
- Psihoterapii cognitiv-comportamentale, prin Comisia de Psihologie Clinica si Psihoterapie
- Psihologie educationala, prin Comisia de Psihologie Educationala, Consiliere Scolara si Vocationala
 
Cabinet Individual de Psihologie Mureşan Felicia Aurica este acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, apare in Registrul Unic al Psihologilor – partea a II-a, cu numarul de inregistrare 1BH1290.
 
Psiholog-psihoterapeut: Felicia Muresan
  • nivel de specializare
- psihoterapeut specialist - formare cognitiv-comportamentala
- psiholog specialist in psihologie educationala, consiliere scolara si vocationala
  • experienta:  practica consilierea psihologica si psihoterapia incepand cu anul 1998

Servicii psihologice

  • autocunoastere
  • dezvoltare personala
  • consiliere psihologica
  • psihoterapie
  • terapie de cuplu
  • terapie de familie
  • grupuri de suport
  • cresterea si dezvoltarea copilului
  • consultanta pentru parinti, profesori
Pentru ce  fel de probleme pot apela la psiholog/ psihoterapeut?
neliniste, agitatie, stres, tristete, depresie, frica, atac de panica, furie, tulburari de somn, complexe de inferioritate, timiditate,  anorexie, bulimie, suferinta / boala fizica, sindrom post-avort, conflicte in familie (parinti – copii, cuplu), conflicte la scoala, conflicte la locul de munca, dificultati de adaptare si integrare in scoala sau la locul de munca, cresterea copilului (Scoala Parintilor), grupuri de suport  etc.
 
Cine pot sa apeleze:
copii, tineri, adulti, parinti, cupluri (ambii parteneri sau doar unul dintre ei)
 
Daca apelez la psiholog inseamna ca sunt nebun? NU !!!
La psiholog poti apela atunci cand te confrunti cu probleme care nu se mai termina, iar  solutiile care le-ai incercat pana acum nu mai dau rezultat.
 
Motto: cunoaste si schimba
 
Parerea celor care au apelat pana acum:
 
Noiembrie 2013: S.R., varsta 33 ani, sex F
Eu si sotul meu avem 15 ani de relatie (dintre care 8 ani de casnicie) si 2 baieti. Relatia noastra s-a deteriorat treptat dupa nasterea primului nostru baietel, in urma cu 5 ani. Eu am fost coplesita de noile responsabilitati, absorbita complet de rolul meu de mama, iar sotul meu s-a simtit dat deoparte. Ne-am indepartat, ne-am racit, am inceput sa acumulam resentimente, au inceput sa se adune reprosuri, certuri, jigniri, dupa nasterea celui de-al doilea baietel deja ajunsesem ca doi straini care imparteau aceeasi casa si in afara de subiectele de ordin practic, administrativ, nu mai aveam nimic in comun.
M-am gandit de multe ori la divort, dar din multiple motive stiam ca nu pot face acel pas. Nu mai aveam insa nici sperante de mai bine, asa incat ma resemnasem cu ideea ca trebuie sa imi ignor nevoia de iubire si armonie conjugala si sa imi concentrez in schimb toata energia pe rolul de mama.
Sedintele de consiliere psihologica le-am vazut initial ca pe o modalitate de descarcare psihica. Ma simteam extrem de singura si de coplesita de responsabilitati, eram iritabila si pesimista si aveam nevoie de cineva care sa ma asculte si sa o faca obiectiv, nepartinitor, necritic, empatic. Cu siguranta terapia mi-a indeplinit aceste asteptari, dar le-a si depasit cu mult. Cu pasi marunti, dar cu perseverenta, cu rabdare si intelegere dar si cu obstinatie, doamna psiholog a reusit sa ma ghideze in misiunea pe care o credeam imposibila de a-mi schimba modul de gandire.
Am ajuns sa inteleg ca impasul in care se afla relatia noastra de cuplu nu era neaparat unul fara iesire. O posibila cheie a relatiei noastre se afla in mainile mele, sau mai bine zis in mintea mea, in modul in care alegeam sa il privesc si sa relationez cu sotul meu. Am inteles ca efortul meu nu trebuia sa fie indreptat inspre a ma adapta sau resemna la necesitatea de a continua la nesfarsit o relatie de cuplu esuata. Pentru ca mai exista speranta. Pentru ca in noianul de conflicte, reprosuri, frustrari si dezamagiri mai persistau, timide, usor de trecut cu vederea, mici semne de iubire, urme ale cuplului care fusesem, dovezi ale sentimentelor care ne unisera candva si ne determinasera sa ramanem impreuna  in ultimii 15 ani. Cu ajutorul doamnei psiholog, am inceput sa imi indrept atentia asupra acestor semne, sa le dau o sansa sa iasa la lumina, sa creasca. Spre surpriza mea, pe masura ce eu faceam un pas, si sotul meu facea un pas.
Treptat, constant, imperceptibil, din doi straini am ajuns sa ne redescoperim, am redevenit o echipa, am reinceput sa discutam, sa ne ajutam, sa ne pese unul de celalalt, sa ne cautam compania unul celuilalt in loc sa inventam o mie de pretexte pentru a nu sta impreuna. Doar cu cateva luni inainte nu as fi crezut ca e posibil sa ajungem in punctul in care am ajuns, mai ales ca sotul meu refuzase sa ma insoteasca la terapie de cuplu. Si totusi, a trecut deja destul timp incat sa nu-mi mai fie teama, cum imi era la inceput, ca este doar o conjunctura fericita, o imbunatatire de moment, care va disparea asa cum a venit, odata cu prima greutate pe care o vom intampina. Sunt convinsa ca de data asta chiar am reusit: eu si sotul meu ne-am redescoperit si reconstruit relatia, ancorata in noul context de viata: ca soti, dar si ca parinti, prieteni si iubiti.
Cred ca decizia de a merge la terapie a fost cea mai inteleapta decizie pe care am luat-o vreodata. Nu as fi reusit sa ajung unde sunt acum fara ajutor de la omul potrivit, la momentul potrivit. Si este extrem de linistitor sa stiu ca orice problema de ordin psihologic as avea vreodata, fie in cuplu, fie cu copiii fie in orice alta privinta, voi sti exact unde sa cer ajutorul si am certitudinea ca il voi primi.
 
Septembrie 2013: V.A., varsta 28 ani, sex F
In toamna anului trecut Dumnezeu ne-a daruit un copil minunat pe care l-am asteptat cu foarte multa dragoste si nerabdare. Totul a fost minunat si a decurs bine pana in iarna acestui an, mai precis pe la inceputul luni februarie (deja copilul meu avea 3 luni) cand, fara sa realizez, am intrat intr-o depresie postnatala insotita si de anxietate. M-am simtit foarte rau, aveam ganduri foarte negre, imi perdusem total interesul pentru  viata; era o lupta continuua cu mine insusi, aveam impresia ca imi pierd mintile.Gresala mea a fost ca timp de aproximativ 2 luni nu am spus nimanui ce mi se intampla, deoarce nu vroiam sa-i  ingrijorez (desi am un sot foarte intelegator si iubitor, si o familie care m-a sustinut tot timpul). Gandeam foarte negativ si, sincer, nu vedeam nici o scapare din aceea situatie. Desi cred foarte mult in Dumnezeu, in acele momente parca imi pierdusem si credinta. Nu puteam efectiv sa inteleg ce mi se intampla deoarece aveam tot ce imi doream de la aceasta viata: un sot bun, un copil sanatos si cuminte.
Cand m-am vazut pe marginea prapastiei am decis sa vorbesc cu sotul meu si cu familia mea (care m-au sustinut enorm de mult). Imediat ce au aflat de starea mea, m-au sustinut in a lua legatura cu doamna psiholog care a contribuit foarte mult la recuperarea mea. Vreau sa precizez ca sedintele de psihologie m-au ajutat foarte mult sa ies din aceste stari. Dupa primele 2 sedinte starea mea a inceput sa se amelioreze chiar si fara sa incep un tratament medicamentos. Dar ca sa fim mai siguri, am luat legatura si cu un psihiatru deoarece, in starea in care ajunsesem deja aveam nevoie si de un tratament medicamentos (acum am micsorat mult deja tratamentul si ma simt foarte bine).
Pe langa aceasta am invatat multe alte lucruri atat de utile: am invatat cum sa traiesc fara sa uit de mine (deoarece dupa nastere copilului meu, eu am uitat ca mai trebuie sa imi fac timp si pentru mine si am ajuns sa ma simt in permanenta obosita, consumata, depasita de situatie). Au contat enorm de mult rugaciunea si credinta, si sprijinul acordat de familie.
Nu trebuie nici macar o clipa sa ne fie rusine sau frica sa vorbim cu cineva despre starile prin care trecem deoarece, din pacate, din ce in ce mai multe persoane trec prin aceasta problema, si chiar o putem depasi cu bine. Bunul Dumnezeu sa ne intareasca pe toti si sa ne lumineze mintile si sufletele sa depasim fiecare piedica care ne apare in viata cu bine.
 
ARHIVA
V.P., 35 ani, sex f
In gradinita, copilul meu avea in fiecare an o educatoare noua, ceea ce devenise dificil pentru el. In grupa pregatitoare au inceput unele probleme.  D-na educatoare nereusind sa solutioneze situatiile aparute, ne-a recomandat sa apelam la un ajutor. Am efectuat prima data un controlul psihiatric si am urmat medicatia pentru un scurt timp. Cu frica si mari emotii am inceput sa administrez medicamente. Urmaream cu foarte mare atentie toate reactiile, deoarece copilul meu sufera de astm bronsic si rinita alergica.
Dupa putin timp, am hotarat, sa apelez la psiholog. La inceputul lui noiembrie am avut prima intalnire cu doamna psiholog: i-am povestit dansei toate problemele noastre.  Am aflat ca problema copilului meu se numeste „Crize de opozitionism”. Am inceput terapia psihoeducationala. D-na psiholog mi-a recomandat sa citesc cartea „Copil hiperactiv si incapatanat” care m-a ajutat sa imi inteleg copilul si sa stiu cum sa procedez in diferite situatii.Pe langa problemele acestea, copilul meu avea si un encomprezis usor, astfel ca am lucrat si la acesta. Am inceput sa reducem encomprezisul, sa lucram la formarea/modelarea autocontrolului, sa reducem crizele de opozitionism si sa lucram la integrarea sociala in colectivul grupei de gradinita. Treptat rezultatele au inceput sa apara.  Noi ca parinti am invatat sa abordam copilul nostru intr-o maniera mai deschisa, mai pozitiva, adica sa il incurajam, sa ii fim alaturi. Si in acelasi timp, sa punem limite clare si ferme, sa punctam clar aceste limite si sa le respectam in primul rand noi, ca parinti.
 Am terminat terapia inainte sa incepem  anul scolar. Am inceput clasa 1 cu speranta.  Am comunicat foarte bine cu doamna invatatoare si am trecut cu „foarte bine”  anul scolar. Ma bucur enorm si sunt mandra ca  am reusit, pentru fiul nostru, sa depasim si sa mergem mai departe plini de sperante si reusite. Sunt foarte fericita ca am gasit la timp modalitatea cea mai buna pentru copilul nostru.  Daca vreodata in viata o sa mai intampinam greutati pe care nu vom reusi sa le depasim singuri, tot aici vom apela;  aici am siguranta si rezolvarea lor.
 
A.F. -  34 ani, sex F
In februarie, am inceput sa sufar de ceea ce am aflat mai tarziu ca fiind atacuri de panica. Ma simteam ingrozitor, nu puteam sa dorm, plangeam din orice. Nu gaseam placere in nimic. Mi-am dat seama ca nu puteam continua asa. Si asa am ajuns la psiholog (sunt convinsa ca exista inca multi oameni care asociaza mersul la psiholog cu nebunia, dar este o parere atat de eronata): pentru prima data puteam sa plang, sa vorbesc, sa urlu daca vroiam fara sa am sentimentul ca cineva ma judeca sau ca sufera de pe urma a ceea ce spun. Imi dadeam seama ca nu conteaza nivelul de educatie, familia, statutul social. Mintea iti poate juca feste cand te astepti mai putin.  
Am descoperit atat de multe lucruri despre mine, despre familia si prietenii mei. Imi dadeam seama ca traiesc pentru toti ceilalti, ignorandu-ma complet. M-am schimbat destul de mult. Invat sa traiesc CU MINE.
O alta problema pe care am descoperit-o a fost anorexia. Este un cuvant greu si urat (pentru mine), inca nu imi place sa admit anumite aspecte legate de aceasta problema. Este atat de greu sa admiti ca suferi de aceasta boala, sa incerci sa gasesti o minima placere in a manca. Inca mai lucrez la aceasta problema. Am deja rezultate, stiu ca sunt pe drumul cel bun.
In fiecare zi descopar lucruri despre mine. Incerc sa inteleg multe lucruri. Toate acestea nu ar fi fost posibile daca nu as fi fost ajutata de o persoana dispusa sa ma ajute si sa ma inteleaga. De multe ori avem senzatia ca detinem controlul deplin asupra vietii noastre dar ne inselam amarnic.
Asa ca, apelati la ajutor specializat cand apar primele semne de nefericire si depresie. Si la urma urmei, este chiar trendy sa mergi la psiholog. Pot sa glumesc din nou si acesta e un semn bun, nu?


Articole publicate pe DespreSuflet:

Cursuri dezvoltare personala
     Grup de dezvoltara personala pentru adolescenti (31.05.2012)

Grup terapeutic
     Grup de suport pentru adolescenti - timiditate (14.09.2012)
     Grup de suport - anxietate, panica (31.05.2012)


Curs valutar

02.12.2016

1 EUR 4.5125
1 USD 4.2393

Indice masa corporala
Greutate [kg]
Inaltime [cm]


Gaseste-ne pe Facebook


Psihologie    Servicii Psihologice    Cabinete Psihologice    Asociatii Psihologice    Dezvoltare Personala    Biblioteca Online    Contact    Forum

Powered by SC REFRAMING SRL

Copyright 2016 DespreSuflet.
Toate drepturile asupra site-ului www.despresuflet.ro apartin SC REFRAMING SRL.
Reproducerea integrala sau partiala a textelor din orice pagina a site-ului www.despresuflet.ro
este posibila numai cu acordul prealabil scris al SC REFRAMING SRL.
Pirateria intelectuala se pedepseste conform legii.

DespreSuflet Logo RSS        DespreSuflet Logo Sitemap               Psiholog in Bucuresti Logo