Ce inseamna psiholog bun pentru copii?

[Diana Ioanes]

Mereu auzim intrebarea: „Nu stii un psiholog bun pentru copii”? “As vrea sa merg cu copilul meu la un psiholog, dar n-am incredere sa merg la oricine”.

Ce inseamna psiholog bun pentru copii? Eu cred ca poate fi considerat un bun psiholog acela care reuseste sa rezolve/amelioreze problema pentru care l-a solicitat parintele. Oare acelasi psiholog e la fel de bun in toate consultatiile sale? Exista psihologi care lucreaza mereu bine si au numai succese - si altii care esueaza cu fiecare pacient?

Dupa mai bine de 10 ani de experienta in lucrul cu copiii si cu parintii acestora, m-am intrebat ce diferentiaza terapiile care reusesc de cele care esueaza? In orice terapie e vorba de o relatie in care sunt implicati doi factori: terapeutul si pacientul. La copii lucrurile se complica putin pentru ca mai apare un factor intermediar, dar esential, parintele.

Deci reusita unei psihoterapii pentru copii depinde de ambii factori: de psihoterapeut si de parinte (atentie nu de copil).

In ceea ce-l priveste pe psihoterapeut, acesta trebuie sa fie licentiat in psihologie si sa aiba formari ulterioare in psihoterapia copilului. Daca are si ceva experienta in lucrul cu copii cu atat mai bine, desi si terapeutii incepatori daca sunt deschisi pentru a invata, pot fi buni – mai ales ca ei au si foarte mult entuziasm (sa nu uitam ca si noi am fost odata incepatori). Pentru a afla nivelul de formare al psihologului, parintele poate consulta lista cu psihologi de la Colegiul Psihologilor.

Ei, acum in ceea ce-l priveste pe parinte lucrurile nu sunt chiar atat de simple. E foarte greu de spus cine e parinte bun si cine-i mai putin bun. Eu cred ca toti parintii incearca sa fie buni – asa cum se pricep ei - in rolul de parinte, desi uneori par a se descurca mai greu. Meseria de parinte nu te poate invata nimeni, inveti singur din propria experienta. Atunci cand apar dificultati poti intreba prietenii care au copii, poti citi articole despre psihologia copilului, sau poti apela la ajutorul unui psiholog cand celelalte metode nu mai sunt suficiente.

Parintii trebuie sa fie pregatiti ca la psiholog sa discute nu doar despre problema cu care au venit, ci ei vor fi rugati sa raspunda si la alte intrebari care il vor face pe psiholog sa inteleaga mai bine ce se intampla cu acel copil (intrebari legate de trecutul copilului, de sarcina mamei, de propria lor copilarie, chiar de relatiile lor cu proprii parinti). Pentru ca si la medic cand te duci nu esti intrebat doar de organul bolnav, ci si de alte organe, de stilul de viata, de factorii de stress, de bolile parintilor chiar ale bunicilor - cam asa e si la psiholog.

Parintii care au sanse mari de a obtine ameliorari in psihoterapia propriului copil sunt aceia care sunt deschisi in a raspunde la intrebarile psihologului, care isi pun intrebari cu privire la propria lor contributie referitor la situatia la care s-a ajuns, parinti care nu se simt jigniti sa urmeze recomandarile psihologului atunci cand acesta sesiseaza o eroare in educatie (uneori -mai rar- i se poate face si parintelui recomandarea de a urma o psihoterapie).

Reamintesc parintilor faptul ca un psiholog nu judeca in termeni de vinovatie ci doar de intelegere, deci daca psihologul recomanda uneori si parintelui sa urmeze o psihoterapie nu o face pentru ca il considera pe parinte “vinovat” sau “in neregula” ci pentru ca anii de experienta ca psiholog isi spun cuvantul si stie ca daca lucreaza doar cu copilul, efectul nu ar fi la fel de bun ca si atunci cand si parintele ar urma o psihoterapie.

Rezultate mai putin bune, in interventiile mele ca psiholog le am cu acei parinti care considera ca problema e doar a copilului “care nu stiu ce are” si care-si aduc copilul in cabinet ca pe o “masinarie stricata” al carei mecanism de functionare nu-l inteleg si pe care eu ca psiholog ar trebui sa stiu sa ”o repar”. Sunt acei parinti care nu pot face legatura intre comportamentul copilului si propria lor atitudine. De exemplu daca la inceput au satisfacut orice dorinta a copilului si nu-i refuzau nimic, e firesc ca acum copilul sa se astepte sa i se ofere intotdeauna ceea ce-si doreste.

Un alt factor care determina esecul intr-o psihoterapie este acela ca parintele opreste terapia dupa cateva sedinte pentru ca „nu s-a schimbat nimic”. Credeti-ma si eu ca psiholog mi-as dori sa fac “miracole” intr-o singura sedinta – va dati seama ce psiholog bun as fi considerat - dar uneori schimbarile vin mai greu.

In concluzie, ceea ce ar trebui parintii sa inteleaga este faptul ca noi psihologii nu putem face minuni fara ajutorul lor. Daca suntem suprainvestiti de parinti, adica daca ei cred ca noi stim totul, putem totul, atunci acestia vor trai o mare dezamagire. Pentru ca noi putem sa-i ajutam doar in masura in care si ei ne ajuta, in sensul de a coopera si de a ne furniza acele informatii pe care le solicitam si care noua ni se par necesare pentru a intelege problema pentru care ne-au solicitat sprijinul. Totodata parintilor li se face recomandarea de a fi dispusi sa schimbe ceva in relatia lor cu copilul (de exemplu i se recomanda parintelui sa aplice consecvent regulile, adica daca pentru aceeasi fapta odata copilul este batut, iar odata laudat, copilul nu va mai intelege cand greseste, sau, de exemplu, i se cere parintelui sa fie mai ferm atunci cand ii refuza ceva copilului).

Si abia atunci cand parintele si psihologul vor colabora si vor avea incredere unul in celalalt vor fi sanse ca problema pentru care parintele a facut solicitarea sa se rezolve.

Cabinet Individual de Psihologie - Ioanes Diana