Calin Chivu 51 ani, artist plastic
A fost o zi dureroasa cand am aflat ca am cancer. O lovitura cutremuratoare. Nici nu-mi amintesc cum am ajuns acasa in ziua aceea. M-am asezat pe scaun la doctor si cand m-am lasat pe spate eram deja in patul meu. Nu reuseam sa imi adun puterile, desi din experienta stiam ca daca reusesti sa iti pastrezi optimismul vei depasi perioadele grele cu care te confrunti. Emotiile pozitive te ajuta, imi ziceam, iti dau forta interioara de care trupul are nevoie pentru a lupta. Dar batalia era prea grea ca sa o castig.
M-am internat, si atunci s-a intamplat ceva minunat. Cand am fost vizitat in spital de catre prieteni, mi-am dat seama, intr-un singur moment, ca speranta poate veni de oriunde. Am avut atunci ocazia sa descopar cata nevoie avem de sprijinul oamenilor din jur.
Pot spune despre mine ca in privinta sanatatii nu am avut niciodata mari probleme. Sigur, cu doua mici exceptii: in anul 2002 am aflat ca am o tumora maligna submandibulara in partea stanga iar in anul 2008 am fost diagnosticat cu cancer pulmonar, mai exact o tumora maligna inconjurata de o pleiada de ganglioni care dupa parerea medicului de la computerul tomograf nu aratau foarte promitator, tumora gasindu-se in partea superioara a lobului superior drept.
In privinta problemei mele din 2002 nu poate fi, desigur, niciun fel de suspans. Am fost operat cu succes la Spitalul Militar din Bucuresti si dupa doua analize patologice ale tumorei (facute la doua laboratoare diferite) plus alte doua biopsii prelevate din tesutul din spatele valului palatin s-a ajuns la concluzia ca tumora mea submandibulara nu era un raspuns la vreun alt fel de cancer?Astfel incat seful clinicii ORL si medicul oncolog cu care lucra la Spitalul Sfanta Maria mi-au recomandat un tratament cu citostatice “oarecum” neplacut, mai ales prin faptul ca cinci zile, 24 de ore pe zi trebuia sa fac perfuzie. Partea buna era ca dupa cele cinci zile urmau si doua saptamani de pauza. Nu prea-mi vine sa ma plang. In timpul tratamentului am vazut o fetita de vreo sapte ani care facea pentru a patra oara cele sase serii 5-14, 5-14…
Dupa chimioterapie si dupa mai multe serii de analize am fost declarat sanatos. Si chiar asa ma simteam. Norocul meu, daca il pot numi asa, este ca tumora mea submandibulara a fost vizibila aproape de la inceput. Sotia mea Rodica, fiind asistenta farmacista, m-a ajutat sa gasesc un drum mai rapid spre medici considerati a fi cei mai buni in domeniu.
Greseala, poate, pe care am facut-o este ca am vrut sa ascult si o a doua opinie, o a treia, o a patra si asa mai departe, astfel incat tumora mea, care atunci cand am facut prima tomografie avea 2,5-3 cm, a ajuns la 4-4,5 cm atunci cand mi-am facut o RMN cu trei zile inainte de a fi operat.
Totul e bine cand se termina cu bine, mi-am spus.
Prin anul 2006 a inceput sa ma jeneze delicat umarul drept. In primavara lui 2008 mica jena se transformase intr-o neuropatie severa a mainii drepte plus o mare parte a centurii scapulare dreapta.
Partea proasta cu aceasta durere este ca a avansat foarte incet si nu m-am hotarat sa merg la medic mai devreme. Neurologul care m-a consultat, ajungand la anumite concluzii, m-a trimis sa fac o RMN coloana cervicala. Diverse ciocuri aparute pe vertebre ar fi putut, partial, sa explice neuropatia mea, dar, mult mai important, in textul care insoteste imaginile medicul descrie o descoperire mult mai interensanta. Ceva care pare sa semene foarte mult cu o tumora situata in partea superioara a lobului superior drept.
“Ar putea fi oare urma unui TBC netratat la timp?” intreaba Rodica, incercand marea cu degetul. “Sau mai curand cancer?” zic si eu, ca sa scurtez eventuale perifraze sau termeni prea tehnici din partea neurologului.
Medicul m-a trimis cu un biletel catre alt medic, pneumolog. De la acesta am aflat ca da, 99,9% aveam cancer pulmonar si trebuia sa ma grabesc sa ajung la chirurgie toracica in cel mai scurt timp. Dupa opinia lui, cea mai buna alegere ar fi marele chirurg de la Spitalul Militar Central.
Acelasi medic mi-a mai pus intrebari referitoare la starea mea fizica si psihica, drept simptome ale bolii. Imi amintesc de o ciudata stare de usurare in legatura cu acest subiect. Iata, nu o luasem deja pe o panta depresiva si nici rezistenta fizica nu imi scazuse. Totul era cu mult mai bine, nu aveam decat un “mic” cancer pulmonar.
Oricum, plecand de la cabinetul respectiv, Rodica ma imbarbateaza: “O sa trecem peste treaba asta, la fel cum am rezolvat-o si pe prima”. I-am raspuns afirmativ, transpirand excesiv in caldura moderata a lunii iunie.
Am ajuns rapid in cabinetul chirurgului – probabil creatorul actualei scoli de chirurgie toracica din Bucuresti – iar de acolo am fost trimis sa fac o tomografie si o broncoscopie, dupa care m-am prezentat cu rezultatul analizelor pentru urmatorul pas.
Domnul chirurg, privind oarecum distant rezultatele, mi-a scris un bilet de trimitere la Institul Oncolgic Fundeni pentru un tratament radiologic, incurajandu-ma: “Hai, grabeste-te, ca pierdem partida!”
“Hai cu mine maine la Fundeni, te duc la doamna profesor!” zice o prietena a mea. “Hai!” ii raspund. Doamna profesor, printre altele, mi-a facut si o trimitere la Marius Nasta – seful clinicii de chirurgie toracica – pentru o eventuala biopsie.
Dupa ce s-a uitat pe tomografia mea, medicul imi face propunerea de nerefuzat: “Daca sunteti de acord, veniti luni sa va internati pentru operatie”. I-am cerut un sfat si doamnei profesor in legatura cu diferentele de abordare a celor doi chirurgi. Era de parere ca seful clinicii de chirurgie de la Marius Nasta este mai tanar, mai talentat si pus la punct cu noutatile aparute pe plan mondial. Gand la gand, si eu eram hotarat sa ma duc.
Aflasem dinainte ca operatia aceasta nu e prea placuta pentru pacient si chiar asa a fost. Cand m-am trezit dupa anestezie singurul lucru care mi-a produs o oarecare placere a fost ca imi simteam bratul drept (cel cu neuropatia) cald. Scapasem de lobul pulmonar superior drept si trebuia sa ma ridic din cand in cand, cu ajutorul unei sfori, pentru a tusi si expectora. De la cheaguri de sange am ajuns treptat la flegma. In sase zile am scapat de cele doua drenuri si doua tuburi aspiratoare si am fost bun de externare. La plecare, medicul chirurg imi spune ca, dupa opinia lui, sunt sanatos si nu ar mai fi nevoie de niciun tratament, dar sa merg oricum pe la oncologie. De la laboratorul de anatomie patologica am aflat lucruri destul de bune, ganglionii din jurul tumorii nu aveau metastaze.
Dupa vreo luna am inceput chimioterapia la Fundeni, care se desfasura astfel: o zi de perfuzie cu medicamente mai dure era urmata de o alta de perfuzie de hidratare. Apoi, peste cinci zile, aveam inca o zi de perfuzie cu o cantitate mai mica de citostatice urmata peste sase zile de o saptamana de pauza. In total 180 de zile, adica 6 sedinte.
Am suportat chimioterapia relativ bine. Insa bratul drept imi facea mult mai multe probleme. Muschii mi se atrofiasera intra-atat incat, desi sunt dreptaci, bratul drept devenise mai subtire decat cel stang, iar amorteala de mai inainte de operatie incepuse sa dispara si simteam mai acut durerea. Luam calmante cu pumnul.
Doamna profesor m-a trimis la neurolog care mi-a prescris o medicamentatie pentru refacerea inervarii avariate de cancer si mi-a aratat ceva exercitii pentru refacerea musculaturii. Mi-a spus ca lucrurile se vor rezolva in “scurt timp”, de la 5 luni la 3 ani, si ca in timpul radioterapiei pe care trebuia in curand sa o incep, durerea se va intensifica.
Avea dreptate. Din cauza neuropatiei dar si din cauza altor reactii la raze eram destul de daramat. De-abia ma mai tineam pe picioare. Noroc ca s-a stricat aparatul de cateva ori, chiar daca pentru asta a trebuit sa fac 3 sedinte in plus. Le-am dus pe toate la capat in cele din urma, am facut analize ale sangelui care au iesit foarte bine si am fost trimis la computerul tomograf.
Aici medicul mi-a aratat o mica pata alba in partea superioara a lobului pulmonar inferior drept, spunandu-mi ca dupa parerea lui este o tumora canceroasa pe care a comparat-o cu o felie de plaman din tomografia facuta de mine in urma cu vreo 7 luni, unde nu exista nici urma de pata.
“Sigur e cancer?” am incercat eu sa bag o urma de incertitudine. Medicul m-a asigurat ca are dreptate si chiar mai mult de atat el considera ca trebuie sa fiu operat pentru a-mi fi scos tot plamanul drept. Ce sa mai spun… un medic tanar si convingator. Cel putin pe mine m-a convins. Ma gandesc cu drag la el si acum.
Nu-mi amintesc cum am ajuns acasa. Ma intrebam cum de am ajuns in situatia asta, dupa tratamentul cu citostatice, care se presupune ca ar trebui sa opreasca dezvoltarea, daca nu chiar sa micsoreze numarul celulelor canceroase.
Peste doua zile m-am prezentat la Fundeni sa cer parerea doamnei profesor. Mi-a spus ca, dupa parerea ei, nu ar fi cancer. Din experienta ei stia ca ingrosari ale tesuturilor apar uneori dupa radioterapie si astfel imi recomanda inca doua sedinte de chimioterapie. Am intrebat-o daca nu ar fi bine sa dau o fuga si pe la Marius Nasta la medicul chirurg. A fost de accord si mi-a dat o trimitere.
Seful clinicii de chirurgie toracica m-a primit si m-a consultat. Mi-a spus ca va scoate doar o feliuta din plaman aratandu-mi un perimetru strans in jurul petei albe. M-a invitat sa vin sa ma opereze la 30 zile distanta fata de ultima sedinta de radioterapie pe care o facusem.
M-am internat intr-o zi de luni. Pentru ca eram programat sa fiu operat abia peste o saptamana, aveam liber sa merg acasa dupa analize si dupa vizita medicilor prin saloane. Asa am putut sa fiu prezent la vernisajul unei expozitii de grafica si gravura, la Palatul Cotroceni, pe care o facusem impreuna cu alti patru artisti plastici, prieteni ai mei. Public numeros: artisti plastici, scriitori, studenti de la Academia de Arte Plastice printre care si fata mea, studenta in anul 2, care a tras de mine sa facem ceva fotografii. Dupa discursul lung al unui critic de arta am vorbit cu prietenii mei sa “udam” evenimentul in alta parte.
Am ajuns la restaurantul Muzeului Literaturii Romane, populat de obicei de un amestec de scriitori, artisti plastici, studenti. Inainte treceam des pe acolo. De vreo trei ani nu am mai fost, si am avut impresia ca unii par a vedea o fantoma, nu pe mine. Am baut ceva bere, se fuma mult. “De ce ne-am apucat oare de fumat?” l-am intrebat pe prietenul meu. “Pai, pe vremea noastra nu erau droguri” a ras el turnandu-mi bere in pahar. ”Stii de ce e bine ca de la o anumita varsta sa te operezi la plamani? Ca sa faci loc pentru ficat” a ras altul. Acesta e ceva mai tanar decat mine si in urma cu cativa ani a descoperit ca are cancer, a fost operat, a facut chimioterapie, acum e bine.
Peste cateva zile am fost operat si cand m-am trezit din anestezie, la terapie intensiva, l-am auzit pe chirurgul sef felicitandu-ma. Nu aveam cancer, fusese un simplu fibrom. L-am intrebat daca s-ar fi putut si fara operatie.”S-ar fi putut,” mi-a raspuns, “dar cine indraznea sa riste?” Chiar asa, cine?
M-am prezentat la doamna profesor dupa doua saptamani, cu rezultatul de la anatomie patologica. Era vorba de un fibrom. Am facut un numar de analize care au iesit foarte bine. Sunt sanatos! Va trebui sa merg dupa 3 luni, apoi 6 luni si dupa aceea anual pentru analize si tomografii.
Nu sunt medic, deci tot ce pot spune sunt platitudini: ar fi preferabil sa nu fumati si daca fumati sa va lasati brusc, ar fi preferabil sa nu stati sau sa lucrati intr-un mediu toxic, ar fi preferabil sa nu fiti loviti de stres sau de depresie si ar fi fost mult mai bine sa nu fi fost Cernobilul. In ceea ce ma priveste incerc in fiecare zi sa raman optimist si increzator in ceea ce ma asteapta. Povestea mea este un caz fericit si voi face tot ce imi sta in putere pentru ca ea sa ramana asa.
Din acest motiv mi-am creat, acum cateva zile, un blog unde imi voi scrie gandurile. Poti si tu sa imi vorbesti acolo. Chiar si un singur cuvant de incurajare ma va ajuta sa imi ridic moralul de la pamant la cer, zi dupa zi.
L-am numit www.GandPentruCalin.ro
Scrie-mi! Ajuta-ma sa raman optimist. Voi citi toate mesajele pe care le voi primi. Si voi fi bine.