Aud si citesc, din tot mai multe postari, pe retelele de socializare, postulate conform carora o femeie puternica este aceea care rade atunci cand sufletul ii plange, care danseaza cand ii vine sa fuga mancand pamantul, care lucreaza, curata, calca, gateste, se uita la tv ( daca se uita) in picioare pentru ca nu are timp sa ā€¯leneveascaā€¯, vegheaza somnul celor din jur, eventual, tot la finalul zilei, este acolo sa panseze ranile oricui. Mai semnaleaza faptul ca, paradoxal, ele raman singure atunci cand au nevoie.
Este evident ca sustinatoarele acestei idei sunt ele insele ascunse in spatele mastii fericirii absolute. Si atunci ma intreb, de unde ar trebui sa stie cei din jur ca ele simt nevoia unui sprijin?
Cu ce pret joaca acest teatru? Costurile machiajului mai mult sau mai putin artistic, ale deghizarilor exceptionale si ale interpretarii magistrale depasesc, separat sau impreuna, incasarile durerosului spectacol cu difuzare zilnica. Un cumul de frustrari pe care le contin de-a lungul unei existente condimentate doar cu suferinta. Credeti ca cei din jur sunt mai fericiti pentru ca nu va cunosc nefericirea? Ca barbatii cauta femei puternice? Vom vorbi, cu alta ocazie, despre cum le este castrata barbatia de femeile atotputernice, sau va vor spune ei.
Marie du Deffand spunea ca femeile nu sunt
niciodata mai puternice decat atunci cand se inarmeaza cu slabiciunea lor. Asta inseamna ca trebuie sa fii puternica, sa poti sa recunosti cand gresesti, sa iti ceri iertare, sa plangi, sa spui ca iti este teama, sa admiti ca esti furioasa, sa iti descarci intr-un fel tensiunea acumulata.
Da, doar oamenii tari pot sa isi accepte defecte, sa doreasca sa se cunoasca pe ei insisi, sa isi exploreze slabiciunile, si cand spun ā€¯slabiciuneā€¯, nu ma refer la nevoia de a plange, si sa ceara ajutor! Tristetea, frica si furia sunt emotii primare, la fel ca si bucuria, deci, de ce sa le negam? Oare nu devenim mai frumoase atunci cand ne constientizam defectele, mai puternice cand timpul petrecut la pamant ne foloseste sa invatam din greseli, mai intelepte atunci cand discutam despre ceea ce simtim, si cautam alte cai de actiune, in loc sa ne victimizam si sa asteptam de la cei din jur?
Sigur ca nimeni nu admite ca este o victima, cu toate si cu totii suntem, in fapt, eroi raniti neinfricati, dar, oare, cum te poti numi luptator daca nu faci decat sa incasezi lovituri? Nu te aperi, nu pleci, nu intervii.
Suna bine pentru stima de sine faptul ca esti un Chuck Norris in lupta cu emotiile, dar cum ramane cu respectul fata de sine? Ce faci pentru tine? Imi vei spune, poate, ca iti cumperi produse cosmetice, haine care te avantajeaza, ca aspectul exterior te recomanda, alaturi, sigur, de zambetul acela atragator dar amar. Eu te intreb ce ii oferi Eu-lui tau? Sufletului, Sinelui, tie, omului din spatele aparentelor. Il asculti macar? Cand l-ai intrebat ultima data cum se simte?
Articol realizat de Gabriela Gusoi, psiholog
