In psihologia relatiei de cuplu se vorbeste adesea despre un factor favorizant pentru o relatie autentica si satisfacatoare - iubirea de sine a fiecaruia: aceasta i-ar ajuta pe parteneri sa se iubeasca unul pe celalalt intr-un mod sanatos si sa se simta impliniti personal in cadrul cuplului.
Altfel spus, cu cat ne putem oferi noua insine iubire si pretuire, ca persoane, cu atat devenim mai capabili sa daruim iubire si celuilalt din cuplu. Si, invers, cu cat nu stim sa ne apreciem si sa ne indragim pe noi insine, cu atat genul de relatie in care suntem cu partenerul devine mai problematic, ducand la frustrari, conflicte de netrecut, dependenta.
Psihologii de cuplu dau numeroase exemple de parteneri care nu pot mentine comunicarea si sanatatea emotionala in relatia lor tocmai pentru ca duc o lupta ascunsa cu ei insisi, deghizata in conflictul cu celalalt. Ei il critica si se plang de partener sau refuza sa se implice emotional, dar indaratul acestor nemultumiri ori frici, stau, de foarte multe ori, autodeprecierea si lipsa iubirii fata de sine insusi - o rana profunda pe care cu greu o constientizeaza.
In fond, relatia de iubire cu un partener nu implica doar legatura cu el, ci este si relatia cu noi insine. Cand esti parte a unui cuplu, este, da, o „afacere” in doi, dar este, in plus si o „afacere” pe cont propriu in care iti gestionezi resursele personale, iti asumi riscuri, iti faci planuri, te avanti sau te repliezi, in functie de „cererea si oferta” din cuplu, dar si de propriile limite.
De pilda, cand ne indragostim, pe langa relatia cu celalalt la care ne raportam excesiv sau deficitar (spunem ca iubim prea mult sau ca suntem prea prea putin iubiti), avem ocazia sa simtim si mai acut relatia cu noi insine: descoperim ca avem trairi noi, intense pe care trebuie sa le gestionam singuri, ca este necesar fie sa ne abandonam pentru o vreme, fie sa ne temperam, sa fim rabdatori, sa suportam frustrari, limite, sa ne modelam dupa celalalt, pentru ca in alte momente, sa ne regasim pe noi insine. Avem, deci, multa treaba cu noi insine, chiar daca nu mereu la nivel constient, si ne descurcam mai bine sau mai rau, in functie si de ceea ce credem noi despre noi in general, ca fiinte umane, cu o istorie relationala inceputa in copilarie cu parintii – modelele noastre de afectiune si pretuire.
De exemplu, exista tinere care, la prima dragoste, venind in relatie cu un deficit grav de iubire de sine, ajung sa simta ca singura posibilitate de a primi ceva ce seamana cu atentia si afectiunea este o relatie in care de fapt, iubirea e un fel de posesivitate asezonata cu gelozie, abuz verbal sau chiar fizic. Sau adulti care, departe de propria lor viata emotionala, ca stari si trairi, straini de ei insisi, nu pot suporta intimitatea emotionala cu celalalt, fiind prea mult pentru ei.
Si in fazele ulterioare ale cuplului, cand viata relationala comuna trebuie construita pas cu pas si mentinuta in buna stare ori, dimpotriva, abandonata cand devine nociva, relatia fiecaruia cu sine insusi, suficient de apropiata, de buna si de valoroasa, joaca din nou un rol foarte important. Mai exact, este vorba despre cum si cat te sustii ca individualitate in cadrul cuplului, cata valoare iti acorzi tie insuti, ca persoana unica, nu doar ca partener de cuplu, cata incredere in tine ai si cu cat respect te privesti. Iarasi, un alt exemplu, este cel al persoanelor dependente emotional de partener, care, desi nefericite profund, nu pot alege separarea, de teama ca nu ar mai fi nimic daca nu mai fac parte dintr-un cuplu, chiar si bolnav.
A-l iubi pe celalalt este si un prilej de a (re)descoperi sau a (re)invata cat si cum te iubesti pe tine insuti, in fiecare dintre etapele relatiei. Sau, in alti termeni, acolo unde exista iubire de sine sanatoasa, adica autopretuire realista, incredere in sine, curaj pentru a fi tu insuti fara a-l anihila pe celalalt – acolo exista si echilibru psihologic. Si, implicit, acest echilibru favorizeaza relatiile afective autentice care duc la implinirea in cuplu.
A vorbi despre iubirea de sine este inca, in ciuda avantului luat in ultimii ani de miscarea de dezvoltare personala, aproape un tabu in educatia noastra emotionala, in familii, in scoala, unde mai degraba invatam sistematic cum sa ne rusinam si sa ne indoim de noi insine, nu cum sa ne pretuim. Sau atunci cand reusim sa ne valorizam o facem, de fapt, numai cu anumite conditii (de frumusete, succes, eficienta, conform unor standarde).
Iar mass-media de consum si publicitatea cu care viata noastra e plina ne atrag intr-o capcana: vedem mereu fete agreabile si senine de copii, barbati si femei, tineri si batrani, echipate cu zambete pe masura satisfactiei pe care le-o aduce produsul sau serviciul din reclama – incat undeva in mintea noastra se strecoara subtil ideea ca vom fi fericiti, merituosi, demni de pretuire in functie de un obiect, de o situatie mai favorabila decat alta sau de un truc pe care il putem obtine din exterior pentru a ne modifica trupul ori imaginea de sine.
Lipsiti deci de aceasta valoare interioara - iubirea de sine - ce se capata in timp, inca din primii ani de copilarie si in conditii de acceptare reala din partea celor importanti pentru noi, asteptam de la celalalt partener al relatiei sa ne dea ceea ce noi nu reusim sa ne oferim singuri. Adica afectiune adevarata, neconditionata, pretuire, acceptare a ceea ce suntem ca persoane unice, cu lumini si umbre inevitabile. Punem astel pe umerii celuilalt o povara pe care multi refuza sa o poarte, nestiind cum sa-i faca fata, si se retrag, ranindu-ne o data in plus. Si poate ca indemnul acesta de ridicare spirituala - „Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti” - ar putea avea sens si in dinamica relatiei de cuplu, cum indeamna psihologii.
Articol realizat de Luiza Stefan, psiholog
