Alegerea partenerului este un moment cu implicatii deosebite pentru evolutia ulterioara a cuplului, fiind o premisa esentiala. Alegerea partenerului este incontestabil legata de o serie de factori sociali care influenteaza preferintele indivizilor, dar si de faptul ca exista o serie de motivatii intrinseci ale individului, motivatii ce tin de personalitatea individului (temperament, caracter, aptitudini, creativitate) si de particularitatile psihice (cognitive, afective, motivationale etc). Astfel, raspunsurile la intrebarile: „Cum decid oamenii cu cine sa formeze un cuplu? Care sunt motivatiile constiente si inconstiente care explica alegerea partenerului?” s-au incadrat fie pe axa teoriilor ce pun accent pe individ si pe personalitatea acestuia, fie pe axa teoriilor socio-culturale.
Una dintre cele mai vechi explicatii care au fost date alegerii partenerului de viata este teoria psihodinamica a lui Freud, care sugereaza ca ceea ce il ghideaza pe un individ catre un altul nu este altceva decat instinctul. Instinctul fiind ereditar si nu tine de vreun comportament invatat. Strans inrudita cu aceasta teorie este cea care sustine ca un rol deosebit de important in selectarea partenerului il joaca imaginea parintilor. Mai precis, aceasta teorie sugereaza ca persoanele tind sa se indragosteasca de o persoana asemanatoare cu parintele de sex opus. Acest lucru se intampla inconstient si are la baza conceptul de Complex Oedip.
Alegerea partenerului in functie de modelul parental poate fi explicata si prin teoria familiaritatii. Un chip familiar declanseaza o serie de senetimente pozitive, prin activarea unui mecanism intern invatat social de timpuriu. De-a lungul copilariei si pana la adolescenta, in mintea noastra se formeaza un model a ceea ce inseamna bun si frumos la persoanele de sex opus. Acest model este configurat la fete in functie de calitatile si trasaturile tatalui. Astfel o persoana atragatoare, generatoare de sentimente placute, va fi o persoana cat mai familiara cu notiunea noastra de barbat, mai exact, cat mai asemanatoare cu imaginea tatalui.
O alta latura importanta in alegerea partenerului este personalitatea. Plecand de la acesta premisa, un rol important l-au jucat teoriile similaritatii si complementaritatii.
Teoria similaritatii considera ca cel mai influent factor care genereaza atractia interpersonala si, implicit, alegerea partenerului, il constituie similaritatea atitudinala a celuilalt. Teoria balantei postuleaza ca atractia creste proportional cu sporirea atitudinilor similare.
Primul cercetator care a legat evolutia pozitiva a cuplului de similaritatea structurilor psiho-fizice a fost sociologul american Mower, care ofera drept explicatie la acest fenomen existenta unor interese, idealuri, experiente si a unor subiecte de discutii comune. S-a remarcat, de asemenea, importanta unor factori psihomorfologici care sustin teoria similaritatii lui Mower. Astfel, persoanele de aceeasi talie tind sa se casatoreasca, in general, intre ele, asa cum au aratat si studiile efectuate de matematicianul Karl Pearson (fondator al statisticii matematice) si Rene Girard (istoric, critic literar si filosof). Totodata se remarca frecventa asemanarilor intre soti, in ceea ce priveste forma mainilor, lungimea bratului, a degetelor, culoarea ochilor, parului sau pigmentarea pielii, conform psihologului Iolanda Mitrofan.
Cercetarile insista in general asupra factorilor geografici, sociali si culturali in alegerea partenerului de viata dar, acestia fiind in general factori impusi cumva, sociopsihologul Petru Ilut considera ca ii consideram mai atractivi pe cei cu care ne asemanam mai ales in sistemele de valori atitudinale si trasaturile de personalitate.
Similaritatea socio-economica, socio-culturala, precum si a structurilor psihice si fizice ale indivizilor explica in mare masura sansa alegerii partenerului de cuplu, dar nu justifica in totalitate actul decizional. Principiul alegerii si mai ales al convietuirii maritale pare sa fie in opinia multor autori, cel al complementaritatii celor doua personalitati care-si desfasoara relatia in cadrul mai larg al unei similaritati socio-culturale.
Teoria complementaritatii a fost elaborata de sociologul american Robert Winch in 1958 si are la baza principiul conform caruia ceea ce ne atrage la celalalt nu sunt elementele identitatii sale ce se aseamana cu ale noastre, ci cele care satisfac nevoile noastre profunde, fie ele si autodistructive. Winch defineste doua tipuri de complementaritate:
- complementaritatea care implica satisfacerea aceluiasi tip de nevoi, dar la nivele total diferite (apare atunci cand o femeie supusa cu o foarte slaba dorinta de dominare isi alege un barbat cu o puternica nevoie de dominare);
- complementaritatea care implica satisfacerea a doua nevoi diferite dar la acelasi nivel si numai impreuna (o femeie cu o mare nevoie de dependenta va alege un barbat cu o mare nevoie de a fi ingrijit).
Referindu-se la teoria complementaritatii, psihosociologul Septimiu Chelcea observa in 1983 ca progresul social pune sub semnul intrebarii teoria complementaritatii, sustinand ca aceasta era valabila mai ales in cadrul familiei traditionale unde exista o clara diferentiere a rolurilor familiale si o inegalitate socio-economica vadita a partenerilor, ceea ce facea ca longevitatea cuplului sa fie, intr-adevar, conditionata de nevoia de complementaritate. Astazi insa, in familia moderna, odata cu disparitia inegalitatilor de orice fel dintre parteneri, a scazut si verificarea in practica a teoriei complementaritatii.
Articol realizat de Mona Vintila, psiholog
