De ce atatia oameni aleg persoana gresita sau se implica in relatii pe cat de periculoase pe atat de irationale? De ce esuam atat de mult in dragoste? De ce ne complacem in relatii dureroase?
Biologii evolutionisti spun ca instinctul de procreare ne impinge sa ne gasim un partener si ca, in ciuda noilor valori ale postmodernismului, viata de cuplu ramane aspiratia multora: nu suntem facuti pentru singuratatea emotionala.
Nimeni nu poate nega faptul ca a construi o familie, indiferent de varsta la care o facem, este una dintre experientele cele mai pline de satisfactie din punct de vedere psihologic si spiritual. Problema este sa stim cu cine ne angajam in aceasta sarcina si cum anume sa ne alegem partenerul sau partenera de cuplu.
Multora dintre noi le-a fost intiparita in minte ideea ca trebuie sa accepte partenerul asa cum e si ca este gresit sa-i ceara sa faca lucruri care nu-i stau in fire sau pe care nu vrea sa le faca. Altfel spus, exista pentru fiecare un fel de a fi cu care e bine sa ne conformam din respect pentru acesta. De acord, insa cu cateva precizari. E bine sa acceptam felul de a fi al partenerului numai daca acesta nu presupune un sacrificiu psihologic din partea noastra: ”Te accept asa cum esti, atata vreme cat nu va trebui sa ma autodistrug pentru a te face fericit, pentru ca, daca fericirea ta este invers proportionala cu a mea, inseamna ca intre noi ceva nu functioneaza cum ar trebui!”.
Este o realitate faptul ca cei mai multi oameni isi aleg partenerul numai cu inima, neluand in considerare in mod rational si alte aspecte care ar putea fi esentiale pentru convietuirea de zi cu zi. Exista indragostiti care cunosc sau intuiesc partea intunecata a partenerului/ei dar se incurajeaza pe ei insisi spunandu-si ca “dragostea invinge totul” si ca ii va ajuta sa iasa victoriosi. M-am intrebat insa adesea daca intr-adevar iubirea “le vindeca pe toate”, sau “te lecuieste de toate”.
Un lucru e sigur, spunem si facem multe lucruri stupide in numele dragostei: ne lasam inselati, persistam in relatii in care partenerul nu ne iubeste, induram abuzuri, renuntam la vocatiile noastre, ucidem si ne sinucidem, negam propriile noastre valori, cu alte cuvinte, dragostea atat de laudata ne scapa de multe ori din mana si ne duce intr-un punct mort.
In mod evident, intr-o relatie, sentimentul nu e totul. ”A iubi nu este suficient” spun expertii, si pe buna dreptate. Ar fi bine sa ne alegem partenerul in mod mai “rational”si mai putin “visceral” (instinctiv si/sau trupesc). Imi pare rau pentru fanaticii sentimentului de iubire, dar dragostea pentru noi, cei care ne miscam intr-un plan mai terestru si nu am depasit inca cele pamantesti, nu este tocmai neconditionata si nici nu muta muntii din loc; mai mult, te poate strivi daca nu ai grija si nu stii s-o conduci.
Pentru ca urmatoarea ta “alegere emotionala” sa fie sustinuta si gandita (asta inseamna sa incerci sa gandesti de la brau in sus, si nu de la talie in jos), tine cont de urmatorul lucru: iubirea nu trebuie sa devina ridicola (desi e cunoscut faptul ca in etapa de indragostire IQ-ul ne scade semnificativ pentru cateva luni) si daca reusesti sa ramai in realitatea concreta incercand sa vezi lucrurile asa cum sunt, vei fi capabil sa integrezi ratiunea si sentimentul si vei putea sa discerni atunci cand prisoseste una sau lipseste cealalta.
“Iubirea este o stare in care omul vede lucrurile asa cum nu sunt.” F. Nietzsche
Articol realizat de Eliza Martius, medic-psihoterapeut
