Cele mai multe cupluri maritale ajung in impas din cauza ca evita sa vorbeasca despre ceea ce-i deranjeaza. Au convingerea ca acest tip de relatie vine cu reguli stricte si cei doi parteneri ar trebui sa stie ce asteptari au unul de la celalalt, fara a mai fi nevoie sa le verbalizeze. Considera ca trecerea timpului este aliatul relatiei lor, spunandu-si ca vor avea sansa sa se cunoasca mai bine, chiar daca nu-si ofera ragaz pentru a negocia termenii convietuirii sau de a identifica real care sunt nevoile fiecaruia.
Frecvent, ei cred ca asteptarile lor in privinta casniciei coincid, desi nu au vorbit niciodata despre ele: poate ca unul isi doreste copii, iar celalat cariera; sau unul vrea sa petreaca mai mult timp cu prietenii, iar celalalt sa se bucure de intimitatea relatiei in doi samd. Din nefericire, timpul nu face altceva decat sa accentueze diferentele dintre ei, mai ales daca au renuntat la impartasirea gandurilor despre sperantele, visurile, asteptarile lor.
Si totusi, comunicarea este liantul care face ca o relatie sa fie functionala. Este firesc sa existe suisuri si coborasuri pe parcursul casniciei, sa apara momente cand lucrurile merg struna, dar si cand o iau razna. Daca vorbim cu partenerul de relatie despre ceea ce ne deranjeaza, exista sansa sa obtinem schimbarea dorita, sau de a corecta o asteptare irealista. Oricare dintre cele doua posibile efecte ajuta relatia sa mearga mai departe. Nu acelasi lucru se intampla daca asteptam ca partenerul de cuplu sa ne ghiceasca gandurile, sau sa anticipeze dorintele noastre inainte de a le exprima.
Cum de alegem evitarea in locul impartasirii gandurilor? Istoria personala ne ofera de cele mai multe ori raspunsul. Acolo, in trecutul nostru, gasim schemele cognitive de baza la care raportam experientele noastre de viata.
Acestea s-au format sub influenta interactiunii cu persoanele semnificative pentru noi si a interpretarii oferite evenimentelor in care am fost implicati.
Educatia pe care am primit-o, conditionarea comportamentelor noastre prin pedepse si recompense, modelele la care ne-am raportat, toate au avut un rol in formarea noastra.
De exemplu, este posibil ca un copil, caruia i s-a tot repetat sa taca atunci cand el solicita atentia parintelui (acesta fiind mai preocupat de altceva, mai important decat propriul copil), sa aiba in schemele sale cognitive de baza intiparita convingerea ca eforturile sale de a-si comunica trebuintele nu au cum sa fie incununate de succes, ba mai rau este posibil sa fie pedepsit daca nu renunta.
Mai tarziu, adult fiind, manifesta inconstient acest tipar ori de cate ori apar elemente comune cu situatia din trecut. Chiar daca interdictia de a vorbi a disparut, lectia invatata in copilarie produce efecte chiar si in prezent. Acestea vor disparea doar cand adultul va constientiza ca beneficiile pe care le are folosind acest tipar sunt foarte mici, iar prejudiciile foarte mari.
Daca in trecut tacerea il ajuta pe copil sa evite pedeapsa, in prezent adultul este privat de experienta unei casnicii in care poate sa-si faca cunoscute asteptarile si sa le negocieze cu partenerul de relatie. Poate sa discute despre disconfortul pe care-l are in unele situatii si sa-i ceara sprijinul cand are nevoie, fie ca-l primeste sau nu.
Articol realizat de Gabriela Diaconescu, psiholog
