|
|
Cele mai multe discutii in contradictoriu despre agresivitatea umana au avut ca tema principala raportul innascut-dobandit. In ce proportie comportamentul agresiv este innascut si cat este dobandit? Face parte agresivitatea din bagajul de informatii cu care ne nastem? Sau, experientele de viata isi pun amprenta asupra noastra si reactionam conform tiparelor create prin conditionare sau modelare?
Pentru agresivitate ca trasatura innascuta au pledat atat etologii cat si psihanalistii, iar replica la afirmatiile facute de acestia a venit din partea comportamentistilor.
Agresivitatea prin prisma teoriei etologice
Etologia, sau biologia comportamentului, este stiinta care studiaza comportamentul vietuitoarelor, raportat la obiceiuri si deprinderi, la interactiunea interspecii si intraspecii si la modalitatile de raspuns la stimulii din mediu. Prin studiile facute de-a lungul timpului, etologii au urmarit sa inteleaga mai bine partea innascuta din comportamentul uman, dar si pe cea dobandita prin influenta culturala.
Cercetarile etologilor au avut un rol important si in intelegerea comportamentul agresiv, intalnit atat la animale cat si la oameni, atat in lupta cu indivizii din aceeasi specie cat si cu cei din specii diferite.
In tezele emise de Konrad Lorenz, unul dintre initiatorii de seama ai acestei abordari, agresivitatea este vazuta ca o forma de adaptare la pericolele din jur. De-a lungul timpului agresivitatea a condus la supravietuirea acelor specimene dotate cu caracteristicile necesare de a-si invinge sau de a-si supune adversarii. Astfel, comportamentul agresiv isi are radacinile in adaptarea filogenetica la pericolele din mediul inconjurator.
Conform acestei teorii, agresivitatea este imprimata in ADN-ul nostru si ne motiveaza si mobilizeaza pentru lupta cu adversarii, cei puternici obtinand astfel acces la mai multe resurse si de o calitate mai buna, in detrimentul celor slabi. De asemenea, prin ritualul de imperechere, cel slab este inlaturat, iar exemplarul puternic reuseste sa se imperecheze, transmitand urmasilor un bun material genetic. Pe parcursul evolutiei, agresivitatea a devenit parte necesara pentru supravietuire.
Agresivitatea prin prisma teoriei psihanalitice
Desi, initial, in viziunea lor asupra inconstientului, psihanalistii nu au acordat foarte multa importanta agresivitatii, aceasta fiind vazuta doar ca un mijloc prin care trebuintele de baza sunt satisfacute, ulterior, agresivitatea primeste recunoastere ca instinct de sine statator de o importanta remarcabila pentru viata psihica inconstienta.
Odata cu rolul major atribuit agresivitatii, are loc o modificare semnificativa in teoria psihanalitica a instinctelor. Pulsiunea sexuala se transforma din dusmanul vietii in sustinatorul ei, iar agresivitatea devine adversarul ei. Astfel, agresivitatea, interpretata la inceput doar ca reactie innascuta, care potenta celelalte instincte, ajunge sa se bucure de o maxima expunere, fiind transformata intr-unul din polii dualismului pulsional.
Dualismul pulsional are la baza relatia dintre Eros - instinctul sexual si instinctul de conservare - si Thanatos - impulsul de autodistrugere (numit si instinctul mortii). In timp ce Erosul este implicat in conservarea vietii, Thanatosul este implicat in readucerea vietii la stadiul anorganic, prin tendinta de autodistrugere. Chiar daca la nivel primar este autodistructiva, prin interactiunea cu pulsiunea sexuala agresivitatea devine distructiva si orientata spre exterior, conform celei de-a doua teorii a instinctelor, emise de Freud (parintele psihanalizei).
Atat teoria etologica cat si cea psihanalitica incadreaza agresivitatea in categoria instinctelor, fapt ce o transforma in trasatura innascuta, ci nu dobandita. Rolul agresivitatii este insa perceput diferit de cele doua orientari, prima ii confera un rol important in supravietuire, iar cealalta un rol la fel de semnificativ in distrugere. Ambele sunt insa de acord ca agresivitatea poate fi modelata sub influenta culturii.
Agresivitatea prin prisma teoriei comportamentiste
Comportamentistii sustin ca agresivitatea este un comportament invatat, dezvoltat in urma experientelor timpurii de viata, fie prin imitatie, fie prin conditionare. Comportamentistii muta astfel accentul dinspre innascut spre dobandit: nu ne nastem agresivi, ci devenim agresivi prin contactul cu diverse evenimente care ne modeleaza comportamentul.
Invatarea prin model este procesul prin care are loc imitarea unor comportamente observate la persoanele de referinta: familie, educatori sau alte persoane semnificative pentru imitator. Gabriel Tarde, sociolog, considera ca imitatia este elementul esential al societatii, iar frecventa cu care este observat un anumit comportament in mediul inconjurator contribuie la cresterea sau scaderea imitarii acelui comportament. Astfel, contactul oamenilor cu evenimente agresive faciliteaza cresterea propriei agresivitati.
Albert Bandura, parintele teoriei invatarii sociale, a realizat numeroase studii despre invatarea prin imitatie. In cadrul experimentului “Bobo doll” (papusa Bobo) a fost urmarit comportamentul unor prescolari dupa ce au fost expusi la o scena de agresivitate (copiii au vizionat un filmulet despre o tanara care lovea o papusa in timp ce striga diverse cuvinte agresive; pe parcursul filmului, papusa a fost lovita cu pumnul, cu piciorul, cu un ciocanel etc). Ulterior, fiecare copil a fost introdus intr-o incapere in care se gasea o papusa asemanatoare celei din filmul urmarit. Cei mai multi copii au imitat cu fidelitate comportamentul observat la tanara din film.
Acest experiment a demonstrat ca invatarea poate aparea si in lipsa stimulentelor/intaririlor de tipul pedeapsa sau recompensa.
In sprijinul teoriei agresivitatii ca trasatura dobandita este adus si principiul conditionarii operante. Conform acestuia, un comportament tinde sa se repete daca consecintele au fost placute si tinde sa scada in frecventa daca consecintele au fost neplacute. Conditionarea operanta este intalnita si sub numele: “legea efectului”.
Pentru a creste repetarea comportamentului dezirabil si a scadea frecventa comportamentului indezirabil sunt folosite doua tipuri de intarire: cea pozitiva si cea negativa. Prin intarirea pozitiva - recompensa - se urmareste incurajarea repetarii comportamentului, in timp ce prin intarirea negativa - pedeapsa - se urmareste stingerea unui comportament.
In planul agresivitatii, recompensa poate fi exprimata prin beneficiile (bani, teritoriu, recunoastere, afirmare, stima, teama etc.) obtinute de un agresor prin agresarea altei persoane, fapt ce va conduce la repetarea comportamentului agresiv, iar pedeapsa poate fi anularea unor beneficii sau aparitia unor prejudicii in urma comportamentului agresiv (de exemplu: embargoul impus de O.N.U. unui stat care incalca drepturile altui stat), fapt ce va ajuta la scaderea pana la disparitia totala a comportamentului indezirabil.
Uneori, din neatentie sau ignoranta, cele doua tipuri de intarire sunt folosite eronat, adica este recompensat comportamentul indezirabil si este pedepsit comportamentul dezirabil.
Definitia agresivitatii
Agresivitatea este comportamentul intentionat orientat spre sine, catre alte persoane sau spre obiecte, prin care se urmareste: infrangerea rezistentei, supunerea, aducerea unor prejudicii, ranirea, lovirea, distrugerea sau alte daune.
|
Agresivitate
|
|
Agresivitate - 25 articole
|
|
23.01.2024 1 EUR 4.9767 1 USD 4.5780
|
