
Multi parinti, ingrijorati de dispozitia schimbatoare a adolescentilor, ii asalteaza pe acestia cu intrebari din ce in ce mai stanjenitoare si mai intruzive. Intentia este pozitiva, dar modul in care isi exercita autoritatea parentala conduce deseori la adevarate conflicte in sanul familiei. Adolescentii, sub asediul acestor intrebari, uneori adevarate interogatorii, tind sa se retraga si sa comunice din ce in ce mai putin cu cei care sunt acolo tocmai pentru a le oferi sprijin in traversarea acestei perioade de dezvoltare, frumoasa si bulversanta in acelasi timp.
Pentru a nu accentua disconfortul pe care adolescentii il resimt deseori in aceasta perioada de tranzitie este preferabil ca parintii sa exerseze o componenta importanta a comunicarii - ascultarea activa. Adica, in loc sa-i intrebe ce-i supara si sa le ofere sfaturi care nu au fost solicitate, doar sa fie prezenti cand adolescentii doresc sa vorbesca despre ceea ce-i preocupa. Sa-i intrebe care au fost modalitatile folosite pentru a gestiona situatiile care au provocat stres si cum au functionat acestea. In privinta sfaturilor...., acestea se ofera doar la cerere! Parintii care nu se pot abtine sa vorbesca despre cum ar fi solutionat ei problema nu fac altceva decat sa saboteze increderea adolescentilor ca ar putea sa se descurce in situatiile dificile.
In loc de a-i descoase despre una si despre alta, sa-i asigure ca sunt acolo, prezenti si dispusi sa le ofere sprijinul daca au nevoie de o ureche care sa-i asculte, de un umar pe care sa planga, de un sfat din propriile experiente de viata. Iar daca prefera sa-si rezolve problemele in maniera proprie, este bine sa stie ca se pot bizui pe iubirea lor neconditionata.
“Usor de zis, greu de facut!” probabil ca vor spune unii parinti. Si totusi, acest proces de comunicare ar avea sanse de realizare in beneficiul ambelor parti daca parintele ar face o retrospectiva a propriei vieti. De exemplu, poate incerca sa-si aminteasca cum a fost pentru el perioada adolescentei, ce l-a deranjat in relatia cu proprii parinti, ce ar fi vrut sa fie diferit si cum si-ar fi dorit sa fie suportul oferit de acestia. Cand face aceasta retrospectiva, este bine ca parintele sa ia in considerare ca memoria s-ar putea sa-i joace feste daca toate amintirile sale despre aceasta perioada sunt minunate, daca totul a fost numai “lapte si miere”, daca nu a avut dubiile sale in legatura cu solutiile pentru care a optat in diverse situatii... etc. Daca in relatia cu adolescentul sau a adus modelul parental, poate ca este momentul sa aplice ce spunea ca ar face diferit daca ar fi parinte.
De cele mai multe ori adolescentii resping ideea de a vorbi despre problemele lor cu adultii pentru ca nu stiu cum sa o faca. Parintele care observa acest blocaj ar putea sa se intrebe cat de des i-a aratat copilului, oferindu-i un exemplu, cum sa vorbeasca despre trairile sale, despre emotiile si sentimentele pe care le-a simtit in unele momente si etape ale vietii? Cat de des i-a vorbit despre dorintele nesatisfacute, despre sperantele naruite, dar in special despre modul in care a gestionat aceste situatii? Probabil ca de cele mai multe ori a ales sa taca, sa-l tina pe copil in afara provocarilor pe care le lanseaza viata, pe principiul “ce e val ca valul trece”, creandu-i falsa impresie ca daca ignora sau reprima ceea ce simte, lucrurile se vor aseza de la sine.
Un parinte care se deschide in fata adolescentului sau, aratandu-i cat de greu ii este uneori sa ia unele decizii si mai ales cum se simte cand a fost nevoit sa ia o decizie cu care nu se simte foarte impacat, il ajuta sa normalizeze multe situatii si ulterior sa vorbeasca mai usor despre propriile probleme.
Articol realizat de Gabriela Diaconescu, psiholog