Stresul posttraumatic, un alt punct de vedere
Scris: Joi Aug 05, 2010 6:31 pmMotto: “Stresul posttraumatic este tulburarea unui bun militar, care a fost in razboi in numele natiunii”.
Vorbim de prea multe ori in termeni medicali si impersonali despre ce inseamna stresul posttraumatic, care sunt simptomele si tratamentul recomandat. Vorbim de prea multe ori despre boala si mai putin despre sufletul soldatului care a trecut prin razboi. Si de prea multe ori, veteranii si problemele emotionale devin doar statistici…
Se considera in mod eronat ca trauma ar fi responsabila pentru debutul tulburarii de stress posttraumatic (TSPT) insa reprimarea si negarea emotiilor sunt de fapt cauzele majore ale aparitiei TSPT. Trauma poate conduce catre tulburarea acuta de stress dar nu in mod necesar catre TSPT.
Doi factori sunt critici pentru amplitudinea raspunsului TSPT: primul si cel mai evident este intensitatea traumei initiale. Al doilea factor, mai putin evident dar absolut vital, este natura structurii sociale de suport disponibila pentru persoana traumatizata. Severitatea, incidenta si consecintele TSPT cresc sau descresc in functie de contextual social inconjurator. Desi TSPT poate fi o consecinta a luptei, societatea ii poate ameliora conditiile. Numindu-ne soldatii “eroi” sau “mercenari care lupta pentru bani”, ar putea face o mare diferenta in revenirea lor acasa.
Cosmarurile si flashback-urile soldatilor nu sunt simple simptome ale tulburarii, sunt incercari spontane ale psihicului de a dobandi catharsis-ul si de a se vindeca. Cheia este de a incuraja catharsis-ul intr-un cadru securizant, printre camarazi de incredere.
Veteranii de obicei isi folosesc defensele pentru a evita durerea. Dezvoltarea unui comportament sexual exagerat reprezinta un alt exemplu despre cum soldatii incearca sa contrabalanseze moartea pe care au vazut-o atata timp. Ei sunt atat de imprintati cu moarte incat au nevoie de sex pentru a simti din nou atingerea vietii.
Bataile, excesul de alcool, intrecerile auto, sexul compulsiv, sunt cateva mijloace prin care soldatii incearca sa reproduca intensitatea produsa de razboi. Relatarea compulsiva a povestilor de razboi poate deveni pentru ei o cale de a evita, mai degraba decat a accesa emotiile. Aceste povesti trebuie spuse intr-un mod care sa transfere greutatea morala a evenimentului, de la individ la comunitate. Veteranii au nevoie de persoane care sa incurajeze aprofundarea povestirii, pentru ca ei pot intelege intelectual ce s-a intamplat insa emotional pot nega, relatand astfel detaliile evenimentului la nesfarsit dar neexperimentand eliberarea emotiilor asociate, lucru esential in recuperarea din TSPT.
Interventia timpurie este cruciala in succesul tratamenului, pentru ca reduce tensiunea acumulata,impiedica instalarea sindromului posttraumatic, evita fixarea reactiilor patologice.
Traim intr-o epoca a interpretarilor si interventiilor biochimice pentru probleme psihologice. In acest climat, multi medici accentueaza faptul ca trauma rezulta din dezechilibre biochimice si functionare neurologica defectuoasa.
Tratamentul doar cu medicamente nu transforma TSPT, poate doar sa controleze sau sa usureze unele simptome iar controlul simptomelor ramane dependent de regimul medicamentos. In cel mai bun caz, medicatia poate doar sa intarzie inevitabila confruntare cu durerea, suferinta si vina, ingropate adanc in suflet. Soldatii doresc sa vorbeasca despre cosmarurile lor, despre amintiri si prietenii morti decat sa fie intrebati cum le merge medicatia. Ei au nevoie sa fie ascultati de un terapeut atent si suportiv care sa-i ajute sa-si aminteasca trauma, sa o accepte si sa proceseze gandurile si emotiile negative. Exista cazuri cand terapeutul (cu siguranta un novice) a sfatuit militarul sa nu-si aminteasca trauma pentru a evita stresul. Acest lucru poate doar sa blocheze amintirile in suflet iar fara a dezvalui razboiul ingropat, persoana nu este pregatita sa mearga mai departe. Sa consiliezi militarii sa evite stresorii sau sa foloseasca medicamente pentru a masca simptomele are un efect contrar, acela de a lasa trauma ingropata in suflet si nu de a o indeparta ori a o reduce.
Ca si in cazul povestirilor despre razboi, transferul de responsabilitate de la individ la grup poate aparea in parte prin psihoterapie. In terapia traditionala, punctul de vedere prevalent este ca vindecarea apare daca terapeutul ramane detasat emotional de viata si povestea clientului. In opinia unor autori, terapia cu veteranii de razboi este opusa: daca terapeutul mentine detasarea, povestea ramane doar povara pacientului. Terapia devine eficienta cand terapeutul poate afirma ca este angajat personal in povestea soldatului si accepta sa preia o parte din responsabilitatea colectiva.
“Inapoi in lumea reala”
Intoarcerea acasa reprezinta astazi un proces destul de brusc in care soldatii care si-au finalizat misiunea, se intorc “inapoi in lumea reala” deseori la o distanta de cateva zile de ultima lor lupta. Acum au nevoie sa se readapteze la un mediu total schimbat, la o noua lume in care nimic nu este asa cum ei au trait pentru atata timp. La figuri zambitoare care nu stiu cum arata razboiul si nu stiu ca in urma cu putin timp, persoana din fata lor si-a vazut probabil prietenul murind sau o alta atrocitate a razboiului. Ei se confrunta cu o diferenta enorma intre lumi si cateodata simt ca nu se mai pot adapta “acasa”. Cativa dintre ei se intorc in razboi pentru ca aceea este realitatea careia simt ca apartin cu adevarat…
Articol realizat de Maria Magdalena MACARENCO, psiholog
Cabinet Individual de Psihologie - Maria Magdalena Macarenco
Vorbim de prea multe ori in termeni medicali si impersonali despre ce inseamna stresul posttraumatic, care sunt simptomele si tratamentul recomandat. Vorbim de prea multe ori despre boala si mai putin despre sufletul soldatului care a trecut prin razboi. Si de prea multe ori, veteranii si problemele emotionale devin doar statistici…
Se considera in mod eronat ca trauma ar fi responsabila pentru debutul tulburarii de stress posttraumatic (TSPT) insa reprimarea si negarea emotiilor sunt de fapt cauzele majore ale aparitiei TSPT. Trauma poate conduce catre tulburarea acuta de stress dar nu in mod necesar catre TSPT.
Doi factori sunt critici pentru amplitudinea raspunsului TSPT: primul si cel mai evident este intensitatea traumei initiale. Al doilea factor, mai putin evident dar absolut vital, este natura structurii sociale de suport disponibila pentru persoana traumatizata. Severitatea, incidenta si consecintele TSPT cresc sau descresc in functie de contextual social inconjurator. Desi TSPT poate fi o consecinta a luptei, societatea ii poate ameliora conditiile. Numindu-ne soldatii “eroi” sau “mercenari care lupta pentru bani”, ar putea face o mare diferenta in revenirea lor acasa.
Cosmarurile si flashback-urile soldatilor nu sunt simple simptome ale tulburarii, sunt incercari spontane ale psihicului de a dobandi catharsis-ul si de a se vindeca. Cheia este de a incuraja catharsis-ul intr-un cadru securizant, printre camarazi de incredere.
Veteranii de obicei isi folosesc defensele pentru a evita durerea. Dezvoltarea unui comportament sexual exagerat reprezinta un alt exemplu despre cum soldatii incearca sa contrabalanseze moartea pe care au vazut-o atata timp. Ei sunt atat de imprintati cu moarte incat au nevoie de sex pentru a simti din nou atingerea vietii.
Bataile, excesul de alcool, intrecerile auto, sexul compulsiv, sunt cateva mijloace prin care soldatii incearca sa reproduca intensitatea produsa de razboi. Relatarea compulsiva a povestilor de razboi poate deveni pentru ei o cale de a evita, mai degraba decat a accesa emotiile. Aceste povesti trebuie spuse intr-un mod care sa transfere greutatea morala a evenimentului, de la individ la comunitate. Veteranii au nevoie de persoane care sa incurajeze aprofundarea povestirii, pentru ca ei pot intelege intelectual ce s-a intamplat insa emotional pot nega, relatand astfel detaliile evenimentului la nesfarsit dar neexperimentand eliberarea emotiilor asociate, lucru esential in recuperarea din TSPT.
Interventia timpurie este cruciala in succesul tratamenului, pentru ca reduce tensiunea acumulata,impiedica instalarea sindromului posttraumatic, evita fixarea reactiilor patologice.
Traim intr-o epoca a interpretarilor si interventiilor biochimice pentru probleme psihologice. In acest climat, multi medici accentueaza faptul ca trauma rezulta din dezechilibre biochimice si functionare neurologica defectuoasa.
Tratamentul doar cu medicamente nu transforma TSPT, poate doar sa controleze sau sa usureze unele simptome iar controlul simptomelor ramane dependent de regimul medicamentos. In cel mai bun caz, medicatia poate doar sa intarzie inevitabila confruntare cu durerea, suferinta si vina, ingropate adanc in suflet. Soldatii doresc sa vorbeasca despre cosmarurile lor, despre amintiri si prietenii morti decat sa fie intrebati cum le merge medicatia. Ei au nevoie sa fie ascultati de un terapeut atent si suportiv care sa-i ajute sa-si aminteasca trauma, sa o accepte si sa proceseze gandurile si emotiile negative. Exista cazuri cand terapeutul (cu siguranta un novice) a sfatuit militarul sa nu-si aminteasca trauma pentru a evita stresul. Acest lucru poate doar sa blocheze amintirile in suflet iar fara a dezvalui razboiul ingropat, persoana nu este pregatita sa mearga mai departe. Sa consiliezi militarii sa evite stresorii sau sa foloseasca medicamente pentru a masca simptomele are un efect contrar, acela de a lasa trauma ingropata in suflet si nu de a o indeparta ori a o reduce.
Ca si in cazul povestirilor despre razboi, transferul de responsabilitate de la individ la grup poate aparea in parte prin psihoterapie. In terapia traditionala, punctul de vedere prevalent este ca vindecarea apare daca terapeutul ramane detasat emotional de viata si povestea clientului. In opinia unor autori, terapia cu veteranii de razboi este opusa: daca terapeutul mentine detasarea, povestea ramane doar povara pacientului. Terapia devine eficienta cand terapeutul poate afirma ca este angajat personal in povestea soldatului si accepta sa preia o parte din responsabilitatea colectiva.
“Inapoi in lumea reala”
Intoarcerea acasa reprezinta astazi un proces destul de brusc in care soldatii care si-au finalizat misiunea, se intorc “inapoi in lumea reala” deseori la o distanta de cateva zile de ultima lor lupta. Acum au nevoie sa se readapteze la un mediu total schimbat, la o noua lume in care nimic nu este asa cum ei au trait pentru atata timp. La figuri zambitoare care nu stiu cum arata razboiul si nu stiu ca in urma cu putin timp, persoana din fata lor si-a vazut probabil prietenul murind sau o alta atrocitate a razboiului. Ei se confrunta cu o diferenta enorma intre lumi si cateodata simt ca nu se mai pot adapta “acasa”. Cativa dintre ei se intorc in razboi pentru ca aceea este realitatea careia simt ca apartin cu adevarat…
Articol realizat de Maria Magdalena MACARENCO, psiholog
Cabinet Individual de Psihologie - Maria Magdalena Macarenco