De ce iubirea “nu dureaza” prea mult…?!
Scris: Mie Iun 23, 2010 9:18 amCand copilul este foarte mic si are doar cateva luni, el nu intelege cuvintele pe care le aude in jurul lui, creierul lui nu este inca pregatit sa inteleaga cuvintele si nu este suficient de dezvoltat, iar asta reprezinta ceva normal si se intalneste la toti bebelusii, fara exceptie. Bebelusul, insa, intelege ceva mult mai important atunci cand i se vorbeste si anume tonul vocii. In special, tonul vocii mamei va fi cel care va structura mare parte din viitorul adult.
O mama care vorbeste cu blandete, cu caldura, mai ales atunci cand copilul plange pentru ca ii este foame, cand este ud sau cand il doare burtica, ii va transmite copilului ca ceea ce i se intampla nu este ceva rau si ca ea este acolo langa el, indiferent cum ii este lui si indiferent cat de tare il doare ceva sau nu-i place ceva. Adica ii transmite ca il poate accepta asa cum este el.
Acest aspect este deosebit de important pentru copil, pentru ca va pastra in psihicul lui sentimentul ca este in regula sa planga, ca ii este permis sa nu ii placa ceva, ca are dreptul sa ii fie foame, sa il doara ceva, sa nu poate dormi etc.. In acelasi timp, acesta este unul din momentele care contribuie la formarea increderii in sine si in mama si, mai tarziu, in ceilalti oameni. Acesta este cazul fericit.
Exista, din pacate, si situatii in care mama este o persoana mai anxioasa, mai nervoasa, nu are rabdare cu copilul, o enerveaza ca plange in fiecare noapte sau este extrem de obosita. Si, chiar daca ea vrea, nu mai face fata suprasolicitarii impuse de plansetele copilului, de cerintele lui.
Sunt multe cazuri in care mama se sperie cand copilul plange prea mult si nu stie ce sa faca, se teme ca nu e suficient de buna si iarasi ridica tonul la copil deoarece, daca el nu va mai plange, nici ei nu-i va mai fi teama ca nu e suficient de buna. Adica daca bebelusul nu mai plange, se va linisti mama. Atunci ridica tonul, chiar tipa spunandu-i: “Iar plangi?! Ce sa-ti mai fac? Toata ziua plangi, altceva nu stii, de ce nu am avut si eu un copil cuminte ca al lui cutarescu…”.
Ei bine… furia si iritarea mamei, neacceptarea copilului asa cum este, enervarea ei ca nu este suficient de bun ca al nu stiu cui sunt toate aspecte pe care copilul le simte. El simte ca ea ar vrea ca el sa fie altfel, simte ca nu este destul de bun asa cum este, traieste in interiorul lui sentimentul ca nu e suficient de acceptat. Din acest moment, in functie si de structura copilului, adica de felul lui de a fi, care este un aspect cu care se naste, altfel spus “materialul clientului”, pot urma diverse evolutii.
Voi da cateva exemple. Sunt copii asa numiti “bolnaviciosi”, copii cu care stai mai tot timpul pe la spital. Ba face amigdalita, ba face alergii, sau i se imflameaza nu stiu ce zona, sau are astm sau e suspectat de nu stiu ce boala. Acesta poate reprezenta un mod in care copilul ii cere mamei putina atentie, e ca si cum ii spune…”uite ce probleme am, o sa ma abandonezi, sau nu te lasa inima si stai cu mine pana ma fac bine?!” aceasta reprezinta o modalitate, inconstienta desigur, a copilului de a o imbuna pe mama, de a o imblanzi. Mama la un moment dat cedeaza pentru ca i se face mila sau frica si atunci incepe sa aiba grija de el altfel. Este suparata, dar macar nu-l mai compara cu alt copil. Fiindu-i frica sa nu-l piarda, atentia mamei se comuta de pe compararea cu alt copil la propriul copil si la nevoile lui. Uneori, atentia se poate muta de pe propria ei frica, pe problemele reale pe care le are copilul.
Devenit adult aceast copil se poate structura in mai multe feluri, si anume: poate fi o persoana bolnavicioasa, care mereu trebuie sa mearga la doctor, mereu o doare ceva, mereu isi face analize. Aceasta structurare poate reprezenta un mod de a sta intr-o relatie cu un partener, un mod de a “tine” pe cineva langa ea. De ce asa? Pentru ca asa a tinut-o si pe mama langa ea, copil fiind. Este ca si cum aceasta persoana traieste undeva adanc in sufletul ei cu sentimentul ca nu va fi acceptata asa cum este si ca trebuie sa faca ceva “deosebit” ca sa fie acceptata. Si cum sa nu accepti o persoana care are probleme de sanatate?! Doar nu le are ca vrea ea, nu?! Cam asta e in mintea acestei persoane, cu toate ca, ea nu realizeza acest lucru si nici nu face intentionat acest lucru. Pur si simplu acesta reprezinta un mecanism format in creierul omului si care actioneaza independent de vointa lui.
Un alt mod in care copilul poate proceda cand simte ca nu este acceptat si ca mama tipa la el, este acela de a plange si mai tare, de a cere tot mai mult sa fie cineva cu el, sa-l tina in brate, sa simta permanent langa el prezenta mamei. De ce ar face copilul acest lucru? De spaima! Bebelusul se sperie foarte tare cand simte ca acea “chestie” pe care el o recunoaste, care-i da laptic sa manance, pe care o simta langa el cand doarme, care il ia in brate si este a lui, “chestia” aia… parca nu-l mai vrea, tipa la el si dintr-o data devine rece. Atunci bebelusul se simte respins. Acea “chestie” este MAMA.
Mai departe situatia poate evolua, si aici, in cateva feluri: ori mama cedeaza la un moment dat spre binele copilului, ori il da spre crestere bunicilor sau angajeaza bona, ori mama isi mentine pozitie. Daca mama cedeaza, lucrurile se pot indrepta. Insa, daca mama nu-si schimba comportamentul sau il da altcuiva sa-l creasca, atunci copilul va resimti acest lucru ca pe ceva foarte traumatizant pentru el. Va fi ceva de genul “daca nu esti cuminte, adica daca nu esti cum vreau eu, te dau, te parasesc, te abandonez”. E ca si cum i-ar spune copilului “nu te mai iubesc”. Sa nu uitam ca vorbim de bebelusi de cateva luni.
Mai tarziu, cand copilul face 2 ani si e dus la bunici, deoarece parintii au serviciu si nu se pot ocupa de el, si nu au cu cine sa-l lase, adica din motive obiective si nu pentru ca nu l-ar vrea sau nu l-ar iubi, in acel moment i se reactiveaza, fara sa vrea sau sa stie, trauma initiala, de cand era bebelus, aceea in care a fost respins de mama lui pentru ca plangea prea mult. Urmeaza iarasi tipete si plansete ale copilului iar parintii nu inteleg de cele mai multe ori de ce.
Si la gradinita povestea se repeata. Cunosc adulti care povesteau cum fugeau de la gradinita cand erau mici si se duceau acasa si asteptau la usa sa vina parintii.
La scoala integrarea poate fi dificila, copilul poate fi retras, nesociabil, singuratic. Devenit adult isi va gasi un partener/a cu care va repeata, fara sa vrea, scenariul initial.
Desigur sunt multe situatii care se pot petrece intre mama si copilul ei. Aici am prezentat situatiile cele mai frecvent intalnite. Nu se intampla in orice familie, in mod identic. Totul depinde de foarte multi factori, depinde de structura mamei, de relatia pe care ea o are cu sotul, cu tatal copilului, e important daca locuiesc singuri sau mai locuiesc cu altcineva, daca au servicii sau nu, daca a fost un copil dorit sau nu, daca mai sunt si alti copii in familie, varsta parintilor, pregatirea, structura proprie a copilului si multe alte aspect, care sunt foarte importante si care-si pun amprenta in formarea si dezvoltarea unui copil.
Ceea ce trebuie retinut, pentru ca este foarte important, e urmatorul lucru. In primul an de viata sa tratati copilul ca si cum ar fi centrul universului vostru. Asta ii va da copilului incredere in sine insusi, in parinti si, mai departe, in ceilalti oameni. Asta ii va demonstra copilului ca il iubiti si asta este esential ca sa creasca si sa se dezvolte normal si sanatos. Sa nu uitati ca iubirea este elementul esential, este cel mai important sentiment dintre toate cele care exista si pe care oamenii le traiesc.
Ulterior, ca adultii, vor stabili relatii pornind de la modul in care au fost crescuti si in care au fost tratati cand erau mici.
Autor: Violeta Mancas, psiholog
Cabinet Individual de Psihologie - Violeta Mancas
O mama care vorbeste cu blandete, cu caldura, mai ales atunci cand copilul plange pentru ca ii este foame, cand este ud sau cand il doare burtica, ii va transmite copilului ca ceea ce i se intampla nu este ceva rau si ca ea este acolo langa el, indiferent cum ii este lui si indiferent cat de tare il doare ceva sau nu-i place ceva. Adica ii transmite ca il poate accepta asa cum este el.
Acest aspect este deosebit de important pentru copil, pentru ca va pastra in psihicul lui sentimentul ca este in regula sa planga, ca ii este permis sa nu ii placa ceva, ca are dreptul sa ii fie foame, sa il doara ceva, sa nu poate dormi etc.. In acelasi timp, acesta este unul din momentele care contribuie la formarea increderii in sine si in mama si, mai tarziu, in ceilalti oameni. Acesta este cazul fericit.
Exista, din pacate, si situatii in care mama este o persoana mai anxioasa, mai nervoasa, nu are rabdare cu copilul, o enerveaza ca plange in fiecare noapte sau este extrem de obosita. Si, chiar daca ea vrea, nu mai face fata suprasolicitarii impuse de plansetele copilului, de cerintele lui.
Sunt multe cazuri in care mama se sperie cand copilul plange prea mult si nu stie ce sa faca, se teme ca nu e suficient de buna si iarasi ridica tonul la copil deoarece, daca el nu va mai plange, nici ei nu-i va mai fi teama ca nu e suficient de buna. Adica daca bebelusul nu mai plange, se va linisti mama. Atunci ridica tonul, chiar tipa spunandu-i: “Iar plangi?! Ce sa-ti mai fac? Toata ziua plangi, altceva nu stii, de ce nu am avut si eu un copil cuminte ca al lui cutarescu…”.
Ei bine… furia si iritarea mamei, neacceptarea copilului asa cum este, enervarea ei ca nu este suficient de bun ca al nu stiu cui sunt toate aspecte pe care copilul le simte. El simte ca ea ar vrea ca el sa fie altfel, simte ca nu este destul de bun asa cum este, traieste in interiorul lui sentimentul ca nu e suficient de acceptat. Din acest moment, in functie si de structura copilului, adica de felul lui de a fi, care este un aspect cu care se naste, altfel spus “materialul clientului”, pot urma diverse evolutii.
Voi da cateva exemple. Sunt copii asa numiti “bolnaviciosi”, copii cu care stai mai tot timpul pe la spital. Ba face amigdalita, ba face alergii, sau i se imflameaza nu stiu ce zona, sau are astm sau e suspectat de nu stiu ce boala. Acesta poate reprezenta un mod in care copilul ii cere mamei putina atentie, e ca si cum ii spune…”uite ce probleme am, o sa ma abandonezi, sau nu te lasa inima si stai cu mine pana ma fac bine?!” aceasta reprezinta o modalitate, inconstienta desigur, a copilului de a o imbuna pe mama, de a o imblanzi. Mama la un moment dat cedeaza pentru ca i se face mila sau frica si atunci incepe sa aiba grija de el altfel. Este suparata, dar macar nu-l mai compara cu alt copil. Fiindu-i frica sa nu-l piarda, atentia mamei se comuta de pe compararea cu alt copil la propriul copil si la nevoile lui. Uneori, atentia se poate muta de pe propria ei frica, pe problemele reale pe care le are copilul.
Devenit adult aceast copil se poate structura in mai multe feluri, si anume: poate fi o persoana bolnavicioasa, care mereu trebuie sa mearga la doctor, mereu o doare ceva, mereu isi face analize. Aceasta structurare poate reprezenta un mod de a sta intr-o relatie cu un partener, un mod de a “tine” pe cineva langa ea. De ce asa? Pentru ca asa a tinut-o si pe mama langa ea, copil fiind. Este ca si cum aceasta persoana traieste undeva adanc in sufletul ei cu sentimentul ca nu va fi acceptata asa cum este si ca trebuie sa faca ceva “deosebit” ca sa fie acceptata. Si cum sa nu accepti o persoana care are probleme de sanatate?! Doar nu le are ca vrea ea, nu?! Cam asta e in mintea acestei persoane, cu toate ca, ea nu realizeza acest lucru si nici nu face intentionat acest lucru. Pur si simplu acesta reprezinta un mecanism format in creierul omului si care actioneaza independent de vointa lui.
Un alt mod in care copilul poate proceda cand simte ca nu este acceptat si ca mama tipa la el, este acela de a plange si mai tare, de a cere tot mai mult sa fie cineva cu el, sa-l tina in brate, sa simta permanent langa el prezenta mamei. De ce ar face copilul acest lucru? De spaima! Bebelusul se sperie foarte tare cand simte ca acea “chestie” pe care el o recunoaste, care-i da laptic sa manance, pe care o simta langa el cand doarme, care il ia in brate si este a lui, “chestia” aia… parca nu-l mai vrea, tipa la el si dintr-o data devine rece. Atunci bebelusul se simte respins. Acea “chestie” este MAMA.
Mai departe situatia poate evolua, si aici, in cateva feluri: ori mama cedeaza la un moment dat spre binele copilului, ori il da spre crestere bunicilor sau angajeaza bona, ori mama isi mentine pozitie. Daca mama cedeaza, lucrurile se pot indrepta. Insa, daca mama nu-si schimba comportamentul sau il da altcuiva sa-l creasca, atunci copilul va resimti acest lucru ca pe ceva foarte traumatizant pentru el. Va fi ceva de genul “daca nu esti cuminte, adica daca nu esti cum vreau eu, te dau, te parasesc, te abandonez”. E ca si cum i-ar spune copilului “nu te mai iubesc”. Sa nu uitam ca vorbim de bebelusi de cateva luni.
Mai tarziu, cand copilul face 2 ani si e dus la bunici, deoarece parintii au serviciu si nu se pot ocupa de el, si nu au cu cine sa-l lase, adica din motive obiective si nu pentru ca nu l-ar vrea sau nu l-ar iubi, in acel moment i se reactiveaza, fara sa vrea sau sa stie, trauma initiala, de cand era bebelus, aceea in care a fost respins de mama lui pentru ca plangea prea mult. Urmeaza iarasi tipete si plansete ale copilului iar parintii nu inteleg de cele mai multe ori de ce.
Si la gradinita povestea se repeata. Cunosc adulti care povesteau cum fugeau de la gradinita cand erau mici si se duceau acasa si asteptau la usa sa vina parintii.
La scoala integrarea poate fi dificila, copilul poate fi retras, nesociabil, singuratic. Devenit adult isi va gasi un partener/a cu care va repeata, fara sa vrea, scenariul initial.
Desigur sunt multe situatii care se pot petrece intre mama si copilul ei. Aici am prezentat situatiile cele mai frecvent intalnite. Nu se intampla in orice familie, in mod identic. Totul depinde de foarte multi factori, depinde de structura mamei, de relatia pe care ea o are cu sotul, cu tatal copilului, e important daca locuiesc singuri sau mai locuiesc cu altcineva, daca au servicii sau nu, daca a fost un copil dorit sau nu, daca mai sunt si alti copii in familie, varsta parintilor, pregatirea, structura proprie a copilului si multe alte aspect, care sunt foarte importante si care-si pun amprenta in formarea si dezvoltarea unui copil.
Ceea ce trebuie retinut, pentru ca este foarte important, e urmatorul lucru. In primul an de viata sa tratati copilul ca si cum ar fi centrul universului vostru. Asta ii va da copilului incredere in sine insusi, in parinti si, mai departe, in ceilalti oameni. Asta ii va demonstra copilului ca il iubiti si asta este esential ca sa creasca si sa se dezvolte normal si sanatos. Sa nu uitati ca iubirea este elementul esential, este cel mai important sentiment dintre toate cele care exista si pe care oamenii le traiesc.
Ulterior, ca adultii, vor stabili relatii pornind de la modul in care au fost crescuti si in care au fost tratati cand erau mici.
Autor: Violeta Mancas, psiholog
Cabinet Individual de Psihologie - Violeta Mancas