Depresia la persoanele diagnosticate cu cancer
Scris: Sâm Sep 19, 2009 9:10 pmCele mai frecvente tulburări psihologice întâlnite la pacienţii diagnosticaţi cu cancer sunt: depresia, anxietatea, panica patologică, insomniile, delirul, anorexia, greaţa/ vărsătura, durerea, ideile de suicid etc.
Conform DSM–IV (Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale), elementul esenţial al episodului depresiv major îl constituie „o perioadă de cel puţin două săptămâni în cursul căreia există fie dispoziţie depresivă, fie pierderea interesului sau plăcerii pentru toate (aproape toate) activităţile. Individul trebuie, de asemenea, să experimenteze cel puţin patru simptome suplimentare extrase dintr-o listă care include modificări în apetit sau greutate, somn şi activitate psihomotorie; energie scăzută; sentimente de inutilitate sau de culpă; dificultate în gândire, concentrare sau luare de decizie; idei recurente de moarte sau idei, planuri ori tentative de suicid” .
Subiectul se prezintă pe sine ca fiind o persoană tristă, pesimistă, disperată, descurajată etc. În cazul unor indivizi care acuză că se simt „fără energie”, că nu mai au sentimente („nu mai simt nimic”), ori că se simt neliniştiţi, prezenţa dispoziţiei depresive poate fi dedusă din expresia facială a persoanei şi din conduită.
Pierderea interesului sau plăcerii este aproape întotdeauna prezentă, însă în grade diferite de la o persoană la alta.
Unele persoane îşi pierd aproape în totalitate interesul pentru activităţi pe care altădată le considerau plăcute, de asemenea, disponibilitatea pentru activităţile profesionale, mergând până la retragerea din viaţa socială şi profesională. Apetitul este de regulă scăzut, însă pot fi întâlnite şi cazuri în care se înregistreză un apetit crescut (de tip compulsiv). Modificările de apetit severe vor avea drept consecinţă, fie o pierdere în greutate, fie o luare în greutate.
Cel mai des întâlnită perturbare a somnului asociată cu un episod depresiv major este insomnia.
Modificările psihomotorii se traduc, fie prin agitaţie (mersul de colo până colo, frântul mâinilor etc.), fie prin lentoare (în vorbire, în mişcările corpului etc.).
Lipsa de energie, extenuarea şi fatigabilitatea sunt des întâlnite. Sentimentul de inutilitate sau de culpă poate include aprecieri negative asupra propriei valori, care nu corespund realităţii, ori o exagerare în autoatribuirea unor vinovăţii pentru eşecuri minore din trecut.
Autoblamarea pentru faptul de a fi suferind şi pentru a nu fi reuşit să satisfacă responsabilităţile profesionale sau interpersonale ca rezultat al depresiei este foarte frecventă. De asemenea, autoblamarea pentru faptul de a fi suferind şi, prin urmare, o povară pentru familie, pentru cei dragi.
Frecvent se înregistrează gânduri de moarte, idei suicidare sau chiar tentative de suicid. Motivaţiile pentru suicid pot include dorinţa de eschivare faţă de anumite obstacole percepute ca fiind de nedepăşit sau dorinţa de a încheia cu o stare emoţională dureroasă, torturantă, care este percepută de persoană a fi interminabilă.
C. Enăchescu defineşte depresia ca fiind „o stare de prăbuşire interioară, o epuizare emoţional-afectivă, o încremenire dată de sentimentul propriei inutilităţi; incapacitatea de a mai acţiona, sentimentul de a fi închis; lipsa de perspectivă care anulează orice motivaţie de a mai fi sau de a mai face ceva util” . Fiind depresiv, omul se retrage din prezenţa sa activă în lume, se repliază agresiv pe sine, pe propriul trecut, trăindu-şi la limită identitatea, fiinţa.
„Depresivul, amputat existenţial, se retrage asupra propriilor limite şi se crispează agresiv” . Persoana depresivă simte că şi-a pierdut idealurile şi stima de sine, că şi-a pierdut rostul de „a fi pe lume” şi, astfel, se lasă acaparat de ideea că singura soluţie pentru sine o reprezintă săvârşirea actului suicidar. Constantin Enăchescu arată că suicidul este „forma ultimă, extremă, de cea mai severă gravitate, a înstrăinării şi epuizării interioare prin alienarea comunicării şi a relaţiilor interumane ale individului în societatea modernă; în acest caz, individul, complet depersonalizat, pierde sensul şi raţiunea de a mai trăi; moartea apare ca o soluţie de evadare dintr-o realitate în care el se simte străin, pe care nu o poate înţelege şi în care nu mai poate trăi” .
Psihologul german de formaţie psihanalitică Fritz Riemann, în lucrarea sa „Formele fundamentale ale angoasei”, face o amplă analiză a „personalităţii depresive”, intitulându-şi sugestiv studiul: „Angoasa de a deveni tu însuţi”.
În opinia sa, la personalităţile depresive, „angoasa de pierdere este cea care domină, în diferitele sale forme derivate: frica de distanţa izolatoare, de despărţire, de lipsă de protecţie şi singurătate, de a fi părăsit” . Prin urmare, persoana aflată în depresie, simţindu-se „anesteziată” în plan emoţional afectiv, într-un fel sau altul, insuficientă sieşi, caută cea mai mare apropiere şi cea mai puternică legătură posibile, pentru a se proteja şi pentru a se simţi în siguranţă.
Depresia la pacienţii cu cancer rezultă în urma: diagnosticului ca atare şi tratamentului; medicaţiei (steroizi, interferoni, alţi agenţi chimioterapici); depresiei endogene; recurenţei unei tulburări bipolare de dispoziţie.
Aflarea diagnosticului în mod întâmplător sau într-un moment nepotrivit provoacă stupefacţie, neîncredere, confuzie şi multă suferinţă. Toate acestea ar putea fi evitate dacă persoana depistată cu cancer ar beneficia de o evaluare psihologică prealabilă (pentru a se stabili dacă este capabilă să suporte realitatea situaţiei şi, mai ales, să-şi înţeleagă situaţia în care se află) şi, de asemenea, de o minimă pregătire (suport emoţional, încurajarea unor atitudini precum speranţa, curajul, răbdarea, implicarea activă în lupta cu boala etc.).
Factorii care vor influenţa persoana care află că are cancer sunt următorii:
● tipul şi clasa (categoria) cancerului şi reacţia acestuia la terapie (este ştiut faptul că, în general, tumorile de natură benignă ridică mai puţine probleme în ceea ce priveşte tratamentul faţă de tumorile de natură malignă; acestea din urmă, proliferându-se, determină o evoluţie mai rapidă a bolii şi, ca urmare, pronosticul nu poate fi decât unul rezervat);
● stadiul bolii în momentul diagnosticului (în general, asupra unei boli canceroase, descoperită într-un stadiu incipient, se poate acţiona mai eficient, existând totodată posibilitatea unui număr mai mare de opţiuni de tratament);
● starea mentală şi fizică înainte de diagnostic (un organism tânăr va mobiliza mai multe resurse în lupta cu boala faţă de un organism îmbătrânit şi tarat de alte boli care au existat sau care chiar coexistă cu boala de cancer);
● atitudinea persoanei faţă de această boala, inclusiv acceptarea de a face compromisuri, de a trece prin terapie şi de a beneficia de serviciile medicale şi de sprijin (atitudini precum: optimismul, curajul, speranţa, implicarea activă pot face adevărate minuni în ceea ce priveşte evoluţia bolii şi chiar există şansa unei vindecări mai rapide şi mai spectaculoase; dimpotrivă: pesimismul, deznădejdea, nerăbdarea, refuzul de comunica cu personalul de specialitate şi de a accepta îngrijirile medicale pot cauza prăbuşirea rapidă a persoanei în cauză, chiar decesul acesteia);
● calitatea sprijinului din partea familiei, a prietenilor şi echipei medicale (chiar dacă familia trece şi ea prin momente grele, trebuie să se mobilizeze şi, cel puţin, la patul bolnavului, să evite lamentările, jelitul, reproşurile, mila; bolnavul are nevoie să-i fie respectate demnitatea şi calităţile umane, să ştie că este bine îngrijit şi că se face tot posibilul pentru a i se reda sănătatea);
● măsura în care pot fi controlate efectele secundare ale tratamentului.
Tratamentul ca atare, în cancer, poate implica anumite tehnici medicale provocatoare de durere. Lipsa unor explicaţii, de altfel absolut necesare, asupra acestor tehnici medicale provoacă pacientului teamă şi îngrijorare. Atunci când organismul nu răspunde la tratament conform aşteptărilor, bolnavul se poate simţi lipsit de speranţă. Efectele secundare ale chimioterapiei (căderea părului, greaţa, vărsăturile etc.), intervenţiile chirurgicale (care au ca finalitate extirparea unor organe sau amputarea unui membru) provoacă pacientului de cancer un grav traumatism psihic. Pe fondul acestor probleme se poate instala, secundar, episodul depresiv.
Depresia care rezultă în urma diagnosticului ca atare şi tratamentului sau a medicaţiei sunt situaţiile cele mai comune, dar este foarte dificil să determini cu certitudine când o depresie care apare în cancer este legată de o tulburare de dispoziţie preexistentă. În timp ce la o depresie apărută la un pacient sănătos din punct de vedere fizic au forte mare importanţă simtomele somatice ca anorexia, oboseala, pierderea în greutate, aceşti indicatori au o foarte mică valoare în evaluarea unui pacient cu cancer, din moment ce sunt comune şi tumorilor maligne şi depresiei. Diagnosticul se va stabili în funcţie de simptomele psihologice şi nu somatice: anhedonie (lipsa de plăcere în activităţi ce altădată erau plăcute), tulburări de dispoziţie, sentimente ca lipsa de speranţă sau de ajutor, pierderea încrederii în sine, lipsa de valoare, vină, tendinţe de suicid.
Conform DSM–IV (Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale), elementul esenţial al episodului depresiv major îl constituie „o perioadă de cel puţin două săptămâni în cursul căreia există fie dispoziţie depresivă, fie pierderea interesului sau plăcerii pentru toate (aproape toate) activităţile. Individul trebuie, de asemenea, să experimenteze cel puţin patru simptome suplimentare extrase dintr-o listă care include modificări în apetit sau greutate, somn şi activitate psihomotorie; energie scăzută; sentimente de inutilitate sau de culpă; dificultate în gândire, concentrare sau luare de decizie; idei recurente de moarte sau idei, planuri ori tentative de suicid” .
Subiectul se prezintă pe sine ca fiind o persoană tristă, pesimistă, disperată, descurajată etc. În cazul unor indivizi care acuză că se simt „fără energie”, că nu mai au sentimente („nu mai simt nimic”), ori că se simt neliniştiţi, prezenţa dispoziţiei depresive poate fi dedusă din expresia facială a persoanei şi din conduită.
Pierderea interesului sau plăcerii este aproape întotdeauna prezentă, însă în grade diferite de la o persoană la alta.
Unele persoane îşi pierd aproape în totalitate interesul pentru activităţi pe care altădată le considerau plăcute, de asemenea, disponibilitatea pentru activităţile profesionale, mergând până la retragerea din viaţa socială şi profesională. Apetitul este de regulă scăzut, însă pot fi întâlnite şi cazuri în care se înregistreză un apetit crescut (de tip compulsiv). Modificările de apetit severe vor avea drept consecinţă, fie o pierdere în greutate, fie o luare în greutate.
Cel mai des întâlnită perturbare a somnului asociată cu un episod depresiv major este insomnia.
Modificările psihomotorii se traduc, fie prin agitaţie (mersul de colo până colo, frântul mâinilor etc.), fie prin lentoare (în vorbire, în mişcările corpului etc.).
Lipsa de energie, extenuarea şi fatigabilitatea sunt des întâlnite. Sentimentul de inutilitate sau de culpă poate include aprecieri negative asupra propriei valori, care nu corespund realităţii, ori o exagerare în autoatribuirea unor vinovăţii pentru eşecuri minore din trecut.
Autoblamarea pentru faptul de a fi suferind şi pentru a nu fi reuşit să satisfacă responsabilităţile profesionale sau interpersonale ca rezultat al depresiei este foarte frecventă. De asemenea, autoblamarea pentru faptul de a fi suferind şi, prin urmare, o povară pentru familie, pentru cei dragi.
Frecvent se înregistrează gânduri de moarte, idei suicidare sau chiar tentative de suicid. Motivaţiile pentru suicid pot include dorinţa de eschivare faţă de anumite obstacole percepute ca fiind de nedepăşit sau dorinţa de a încheia cu o stare emoţională dureroasă, torturantă, care este percepută de persoană a fi interminabilă.
C. Enăchescu defineşte depresia ca fiind „o stare de prăbuşire interioară, o epuizare emoţional-afectivă, o încremenire dată de sentimentul propriei inutilităţi; incapacitatea de a mai acţiona, sentimentul de a fi închis; lipsa de perspectivă care anulează orice motivaţie de a mai fi sau de a mai face ceva util” . Fiind depresiv, omul se retrage din prezenţa sa activă în lume, se repliază agresiv pe sine, pe propriul trecut, trăindu-şi la limită identitatea, fiinţa.
„Depresivul, amputat existenţial, se retrage asupra propriilor limite şi se crispează agresiv” . Persoana depresivă simte că şi-a pierdut idealurile şi stima de sine, că şi-a pierdut rostul de „a fi pe lume” şi, astfel, se lasă acaparat de ideea că singura soluţie pentru sine o reprezintă săvârşirea actului suicidar. Constantin Enăchescu arată că suicidul este „forma ultimă, extremă, de cea mai severă gravitate, a înstrăinării şi epuizării interioare prin alienarea comunicării şi a relaţiilor interumane ale individului în societatea modernă; în acest caz, individul, complet depersonalizat, pierde sensul şi raţiunea de a mai trăi; moartea apare ca o soluţie de evadare dintr-o realitate în care el se simte străin, pe care nu o poate înţelege şi în care nu mai poate trăi” .
Psihologul german de formaţie psihanalitică Fritz Riemann, în lucrarea sa „Formele fundamentale ale angoasei”, face o amplă analiză a „personalităţii depresive”, intitulându-şi sugestiv studiul: „Angoasa de a deveni tu însuţi”.
În opinia sa, la personalităţile depresive, „angoasa de pierdere este cea care domină, în diferitele sale forme derivate: frica de distanţa izolatoare, de despărţire, de lipsă de protecţie şi singurătate, de a fi părăsit” . Prin urmare, persoana aflată în depresie, simţindu-se „anesteziată” în plan emoţional afectiv, într-un fel sau altul, insuficientă sieşi, caută cea mai mare apropiere şi cea mai puternică legătură posibile, pentru a se proteja şi pentru a se simţi în siguranţă.
Depresia la pacienţii cu cancer rezultă în urma: diagnosticului ca atare şi tratamentului; medicaţiei (steroizi, interferoni, alţi agenţi chimioterapici); depresiei endogene; recurenţei unei tulburări bipolare de dispoziţie.
Aflarea diagnosticului în mod întâmplător sau într-un moment nepotrivit provoacă stupefacţie, neîncredere, confuzie şi multă suferinţă. Toate acestea ar putea fi evitate dacă persoana depistată cu cancer ar beneficia de o evaluare psihologică prealabilă (pentru a se stabili dacă este capabilă să suporte realitatea situaţiei şi, mai ales, să-şi înţeleagă situaţia în care se află) şi, de asemenea, de o minimă pregătire (suport emoţional, încurajarea unor atitudini precum speranţa, curajul, răbdarea, implicarea activă în lupta cu boala etc.).
Factorii care vor influenţa persoana care află că are cancer sunt următorii:
● tipul şi clasa (categoria) cancerului şi reacţia acestuia la terapie (este ştiut faptul că, în general, tumorile de natură benignă ridică mai puţine probleme în ceea ce priveşte tratamentul faţă de tumorile de natură malignă; acestea din urmă, proliferându-se, determină o evoluţie mai rapidă a bolii şi, ca urmare, pronosticul nu poate fi decât unul rezervat);
● stadiul bolii în momentul diagnosticului (în general, asupra unei boli canceroase, descoperită într-un stadiu incipient, se poate acţiona mai eficient, existând totodată posibilitatea unui număr mai mare de opţiuni de tratament);
● starea mentală şi fizică înainte de diagnostic (un organism tânăr va mobiliza mai multe resurse în lupta cu boala faţă de un organism îmbătrânit şi tarat de alte boli care au existat sau care chiar coexistă cu boala de cancer);
● atitudinea persoanei faţă de această boala, inclusiv acceptarea de a face compromisuri, de a trece prin terapie şi de a beneficia de serviciile medicale şi de sprijin (atitudini precum: optimismul, curajul, speranţa, implicarea activă pot face adevărate minuni în ceea ce priveşte evoluţia bolii şi chiar există şansa unei vindecări mai rapide şi mai spectaculoase; dimpotrivă: pesimismul, deznădejdea, nerăbdarea, refuzul de comunica cu personalul de specialitate şi de a accepta îngrijirile medicale pot cauza prăbuşirea rapidă a persoanei în cauză, chiar decesul acesteia);
● calitatea sprijinului din partea familiei, a prietenilor şi echipei medicale (chiar dacă familia trece şi ea prin momente grele, trebuie să se mobilizeze şi, cel puţin, la patul bolnavului, să evite lamentările, jelitul, reproşurile, mila; bolnavul are nevoie să-i fie respectate demnitatea şi calităţile umane, să ştie că este bine îngrijit şi că se face tot posibilul pentru a i se reda sănătatea);
● măsura în care pot fi controlate efectele secundare ale tratamentului.
Tratamentul ca atare, în cancer, poate implica anumite tehnici medicale provocatoare de durere. Lipsa unor explicaţii, de altfel absolut necesare, asupra acestor tehnici medicale provoacă pacientului teamă şi îngrijorare. Atunci când organismul nu răspunde la tratament conform aşteptărilor, bolnavul se poate simţi lipsit de speranţă. Efectele secundare ale chimioterapiei (căderea părului, greaţa, vărsăturile etc.), intervenţiile chirurgicale (care au ca finalitate extirparea unor organe sau amputarea unui membru) provoacă pacientului de cancer un grav traumatism psihic. Pe fondul acestor probleme se poate instala, secundar, episodul depresiv.
Depresia care rezultă în urma diagnosticului ca atare şi tratamentului sau a medicaţiei sunt situaţiile cele mai comune, dar este foarte dificil să determini cu certitudine când o depresie care apare în cancer este legată de o tulburare de dispoziţie preexistentă. În timp ce la o depresie apărută la un pacient sănătos din punct de vedere fizic au forte mare importanţă simtomele somatice ca anorexia, oboseala, pierderea în greutate, aceşti indicatori au o foarte mică valoare în evaluarea unui pacient cu cancer, din moment ce sunt comune şi tumorilor maligne şi depresiei. Diagnosticul se va stabili în funcţie de simptomele psihologice şi nu somatice: anhedonie (lipsa de plăcere în activităţi ce altădată erau plăcute), tulburări de dispoziţie, sentimente ca lipsa de speranţă sau de ajutor, pierderea încrederii în sine, lipsa de valoare, vină, tendinţe de suicid.