"...cand vine pe lume, creierul puiului de om nu stie nimic, chiar nimic, comparativ cu cel al altor mamifere, care se ridica in picioare si merg dupa scurt timp. Micul om nu are idee de nimic... chiar nimic. Cei din jurul lui, familia si prietenii, se straduiesc sa-l invete. Fiecare parinte doreste ca pruncul lui sa-i semene, sa stie tot ce el stie. Asa ca il mentine tot timpul cu atentia spre exterior. Puiul de om adoarme des in primul an, nu doar pentru ca oboseste de atata agitatie in jurul lui, ci si pentru ca simte dorinta de a sta cu el insusi, cu spiritul abia intrat intr-o lume ce face tot ce poate sa-l ajute sa uite cine este. Si reuseste cu succes de mii de ani!
Dupa ce a facut cunostinta cu mediul, adica a invatat sa se foloseasca de micul corp, sa-l miste tot mai indemanatic, sa vorbeasca, sa mearga si multe altele... a uitat complet cine este si astfel, puiul de om incepe sa se identifice tot mai mult cu cu trupul. La toate acestea, se adauga credinta, de care o fi ea, si care-l invata ca tot spre in afara sa priveasca, in sus, spre cer, daca vrea s-l gaseasca pe Dumnezeu.
Dupa ce a fost modelat de cei din jur, nimeni nu mai vine sa-i amintesca sa se intoarca spre interior, in ciuda faptului ca se spune ca acolo este scanteia divina. Asta ar trebui sa se intample in primii ani in care pruncul poate intelege sau cel tarziu in adolescenta. Astfel ca nici ulterior, cand omul se culca seara, nu mai stie sa se interiorizeze. Adoarme cu ganduri spre acelasi exterior." Attya