Aparuta ca o reacţie împotriva psihanalizei şi behaviorismului terapia existenţialistă reprezintă o variantă a psihoterapiilor experienţiale. Este o abordare terapeutică accesibilă (clienţii pot sa perceapă concentrându-se pe propria lor experienta), umanistă (omul se găseşte în centrul atenţiei) şi parcimonioasă (are puţine ipoteze).
Q Corey (1991, p. 179) sistematizează temele centrale ale i existenţialiste în următoarele şase afirmaţii:
1. capacitatea omului de a fi conştient de sine;
2. n libertatea de alegere din mai multe alternative şi responsabilitatea direcţionării propriului destin;
3. năzuinţa spre identitate şi relaţionare (omul fiind supus sentimentului singurătăţii şi izolării, dar în acelaşi timp năzuind spre relationare pentru a-şi căpăta sau păstra sensul);
4. in căutarea semnificaţiei şi scopului vieţii, în condiţiile în care jndividul nu poate găsi sensul vieţii (nevroza existenţială majoră descrisă de V. Frankl, 1963), astfel încât trebuie să descopere un nou sens prin angajarea în creaţie, dragoste şi muncă;
5. anxietatea este o condiţie a vieţii, distingându-se anxietatea existenţială; o formă de anxietate normală şi stimulentă pentru dezvoltare; se urmăreşte transformarea anxietăţii nevro¬tice în anxietate normală şi dezvoltarea capacităţii de a trăi în conditiile unei anxietăţi normale (R. May, 1983);
6. conştiinţa morţii şi a nefiinţei - sursa energiei vieţii şi a creativitatii.
Prin intermediul terapiei existenţialiste, clienţii devin capabili să se angajeze în acţiuni concrete, pentru a avea o existenţă auţentică (plină de sens), în conformitate cu propria evaluare a ceea ce este valoros pentru ei înşişi.
După C. R. Corduban (1994 p- 140), „clienţii ajung să recunoască căile prin care vor putea trăi autentic şi vor face alegerile care să-i conducă la devenirea a ceea ce ei sunt capabili să devină".
Acest sistem psihoterapeutic pune un accent deosebit pe unicitatea fiecărui individ şi a felului său propriu de a fi în lume. Terapeutul evită diagnosticul, intelectualismul abstract, interpretarea şi încurajează procesul clientului de descoperire prin experimentare. Eforturile sale se îndreaptă în direcţia înţelegerii lumii subiective a clientului său. G. Corey (1991, p. 188) descrie terapia drept o „călătorie în comun a terapeu¬tului şi clientului, o călătorie care sapă adânc în interiorul lumii aşa cum este ea trăită şi percepută de către client". Fireşte, în această călătorie nu numai clientul trece printr-o serie de modificări, ci şi terapeutul se dezvoltă o dată cu clientul său. „Cel care doreşte să lase neschimbate modul de a fi şi propria creştere, ar trebui să nu devină terapeut" (S. Jourard, 1971).
în psihoterapia existenţialistă, calitatea relaţiei psihote-rapeut-client este cea care vindecă, şi nu tehnicile terapeutice. J. Bugental (1987) accentuează rolul crucial pe care prezenţa terapeutului îl joacă în această relaţie. Din păcate, terapeuţii sunt mult prea concentraţi pe conţinutul a ceea ce spun şi mai puţin pe distanţa care se creează între ei şi proprii lor clienţi. Tocmai această calitate a relaţiei terapeutice vine să energizeze dificilul efort îndreptat în direcţia schimbării clientului.
In psihoterapia existenţialistă, relaţia terapeutică se bazează în primul rând pe respect. Această caracteristică implică încrederea terapeutului în potenţialul clientului de a face faţă „în mod autentic" propriilor sale tulburări şi de a descoperi moduri alternative de a fi. Terapeutul îl ajută pe client să înţeleagă cum acesta, în anumite circumstanţe, şi-a „limitat" propria existenţă. Mai mult, clientul devine responsabil pentru asumarea unui asemenea tip de existenţă.
Alte subiecte postate de CONSTANTA VASILE
CUPLUL TANAR SI PARINTII
COMUNICAREA IN CASNICIE
INVIDIA - O EMOTIE PERICULOASA !
AGRESIVITATEA LA COPII
PSIHOZA MANIACO-DEPRESIVA
CUPLUL TANAR SI PARINTII
COMUNICAREA IN CASNICIE
INVIDIA - O EMOTIE PERICULOASA !
AGRESIVITATEA LA COPII
PSIHOZA MANIACO-DEPRESIVA