Psihoterapia centrată pe client a lui C. Rogers
Atitudinea principală a terapeutului centrat pe client este cea de considerare pozitivă necondiţionată manifestată faţă de client. Această acceptare necondiţionată presupune comunicare empatică, autentică, acceptare pozitivă verbală şi nonverbală (mimică şi pantomimică de tip comprehensiv).
In ceea ce priveşte terapia rogersiană, clientului îi revine sarcina de a dirija explorarea Eu-lui şi de a propune interpretările materialului astfel descoperit. Fireşte, clientul va schimba de mai multe ori interpretarea unui material experienţial dat în funcţie de gradul său de înţelegere de sine (respectiv, în funcţie de gradul său de anxietate). în situaţia terapeutică, pacientul este în acelaşi timp obiect şi agent. Acest tip de relaţie se deosebeşte de relaţia de transfer (specifică terapiei psihanalitice) în care pacientul percepe terapeutul ca pe o figură semnificativă din trecutul său. De asemenea, se deosebeşte de relaţia specifică terapiei comportamentale care se bazează de cele mai multe ori pe o convenţie de învăţare. Prezumţia lui C. Rogers este aceea că oamenii sunt esentialmente demni de încredere şi că au un enorm potenţial de a se autoînţelege şi a-şi rezolva problemele fără o intervenţie directă din partea terapeutului, fiind capabili de creştere autodirecţionată (G. Corey, 1991).
Atât psihoterapia centrată pe client, cât şi cea existenţialistă şi Gestalt-terapia aduc numeroase contribuţii în privinţa specificării a ceea ce înseamnă de fapt relaţia psihoterapeutică, prin identificarea următoarelor dimensiuni ale acestei relaţii: empatie acurată, căldură nonposesivă, autenticitate, concreteţe, autodezvăluire.
Empatia acurată se referă la abilitatea terapeutului de a percepe şi de a comunica în mod acurat (cu precizie) atât senti¬mentele şi experienţele curente ale clientului, precum şi sensul şi semnificaţia acestora. Condiţia este ca empatia să fie activă şi să fie transmisă celuilalt. După J. C. Abric (2002, p. 53), „o empatie care nu se exprimă, nu este decât o atitudine internă, al cărei efect asupra calităţii comunicării este destul de redus".
Căldura nonposesivă („nonpossessive warmth") se referă la comunicarea de către psihoterapeut a respectului, simpatiei şi interesului faţă de clientul său, într-o manieră nedominatoare.
Din punctul de vedere al terapiei rogersiene, căldura este factorul crucial al schimbării clientului. „Ceea ce simte clientul în terapie este experienţa de a fi iubit. Iubit nu într-o manieră posesivă, ci într-un fel care îi permite să fie o persoană distinctă, cu idei şi sentimente şi un mod de a fi care-i este exclusiv personal" (C. Rogers, 1968).
In privinţa acestei caracteristici, se impun unele precizări. Căldura tinde să sugereze o anumită intensitate, cordialitate sau ardoare, respectiv, o anumită sensibilitate care este la antipodul relaţiei terapeutice. După I. Mitrofan (1999, p. 90), „nu este vorba nici de prietenie, nici de amabilitate, nici de bunăvoinţă (în sensul de bază al cuvântului), ci de o calitate făcută din bunătate, responsabilitate şi interes dezinteresat. Această calitate este implicită comportamentului terapeutului şi nu ia deloc forme explicite, susceptibile să stânjenească relaţia şi, prin aceasta, să împiedice progresele clientului". Sintetizând, autoarea mai sus menţionată numeşte această calitate „optimism", nu maxim de căldură.
Autenticitatea are în vedere caracteristica terapeutului de „a fi total el însuşi", de „a fi real", oricare ar fi sentimentele pe care le încearcă la un moment dat faţă de client. Fireşte, se pune întrebarea dacă terapeutul trebuie să arate natura sentimentelor pe care le încearcă faţă de client, oricare ar fi acestea. C. Rogers susţine că răspunsul la această întrebare nu este încă cunoscut. „Dacă terapeutul constată că sentimentele se impun spiritului său astfel încât este incapabil să se concentreze pe client, este important ca el să exprime aceste sentimente. într-adevăr, prezenţa sentimentelor „străine" relaţiei împiedică manifestarea unei atitudini de comprehensiune empatică - condiţie necesară a terapiei" (C. Rogers şi M. Kinget, 1965, p. 203).
Concreteţea se referă la evitarea de către terapeut a limbajului hiperintelectualizat, a generalităţilor vagi şi concentrarea pe nevoile clare şi pe propriile sentimente ale clientului. La un nivel înalt de concreteţe, terapeutul dă dovadă de acceptare şi satisfacţie în a-l întâlni pe pacient acolo unde „este" el cu adevărat, iar limbajul său este conectat la experienţa actuală a pacientului său.
Dintr-o altă perspectivă, V. Enătescu (1981) în lucrarea „Dialogul medic-bolnav" a realizat unele studii valoroase în domeniul limbajului medical, analizând trei modele ale comu¬nicării terapeut-pacient: limbajul medical criptic hiperspe-cializat (posibilitatea inducerii de către terapeut a iatrogeniei prin comunicare), limbajul terapeutic vulgarizat (situaţie în care pacientul ar putea să considere că este subestimat de interlo¬cutor) şi limbajul terapeutic adecvat (care derivă din experienţa clinică a terapeutului). După V. Enătescu (1981, p. 124), „dificultatea mare a terapeutului constă în comutarea nivelului limbajului folosit, în raport cu structura şi nivelul interlocu¬torului, a nivelului de pregătire al acestuia".
Autodezvăluirea („self-disclosure") se referă la faptul că terapeutul aduce informaţii în relaţia sa cu privire la el însuşi, la valorile, ideile, sentimentele şi reacţiile sale. De altfel, nici un alt aspect al psihoterapiei nu provoacă atât de multe controverse printre terapeuţi cum este manifestarea autodezvăluirii în relaţia terapeutică. Atât spontaneitatea terapeutului în a oferi răspunsuri cu privire la situaţia reală a pacientului, cât şi o clară cunoaştere a erorilor sale tehnice, constituie forme de manifestare a autodezvăluirii. Adeseori, transparenţa pe care o presupune autodezvăluirea a fost confundată cu autenticitatea. Este însă evident că un terapeut poate să se comporte într-o manieră naturală şi autentică, dar fără a-şi exprima în mod direct şi explicit propriile gânduri şi sentimente.
După D. Ş. Săucan (1999, p. 26-27), „cantitatea şi calitatea autodezvăluirii trebuie să fie potrivite cu situaţia relaţională. De obicei, este considerată o greşeală împărtăşirea unei informaţii consistente prea devreme, procesul de autodezvăluire într-o relaţie trebuind să fie gradat. în afara unei moderaţii în ceea ce priveşte cantitatea, autodezvăluirea ar trebui să constea în informaţie pozitivă şi mai puţin în detalii negative".
Prin utilizarea autodezvăluirii, terapeutul îl ajută pe client să se deblocheze, să se bizuie pe experienţa lui imediată, să se autorealizeze, să se transforme pe sine.
