Ca modalitate psihoterapeutica de interventie, psihodrama este - prin excelenta si de o maniera multi-dimensionala - metoda holistica prin care sunt explorate lumile publica si, respectiv, privata ale persoanei folosind actiunea. Psihodrama nu este terapie prin teatru (sau drama-terapie), aceasta fiind o disciplina artistica separata si distincta care poate avea, la randul ei, calitati psihoterapeutice. Psihoterapia psihodramatica nu se refera nici la acele evenimente din cotidian, la productiile televizate, ori filmele artistice, sau piesele de teatru care au un continut psihologic foarte intens, asa cum acei conducatori de grupuri de dezvoltare sau coaching care apeleaza la tehnica role play in activitatea lor nu fac psihodrama, desi role paly-ul isi are originea in teoria psihodramatica. In contextul inedit al studioului de psihodrama, pacientul/ clientul isi pune in joc expresivitatea corporala si, impreuna cu mesajul verbal eliberat de constrangerile formale, ajunge sa faca experienta emotiilor blocate pentru a da un nou sens lumii sale interioare, (re)gasindu-si astfel echilibrul socio-psiho-afectiv.
Psihodrama a fost creata in anii 1920 de Dr. Jacob Levy Moreno initial ca modalitate de interventie in tratarea celor suferinzi de boli mentale, dar si pentru facilitarea si consolidarea comuniunii in grupuri sociale diverse, fiind precursoarea a ceea ce numim astazi generic terapiile art-creative. Totusi, psihodrama este mai mult decit o metoda psihoterapeutica non-traditionala, iar practicarea ei este mai mult decit o chestiune de tehnica.
Moreno a dezaprobat ideile freudiene ale epocii conform carora, din perspectiva diagnosticului accentul era pus pe patologizarea comportamentelor, iar ca modalitate de interventie explorarea verbala a plangerilor pacientului fata de un analist obligat sa ramina ca un „ecran alb” pentru a-i putea contine acestuia procesele proiective si transferentiale, era considerata unica forma eficienta de tratament. De aceea, plecand de la observatia ca oamenii, pe langa capacitatea limbajului, au si abilitatea de a ocupa si a se misca intr-un spatiu dat, in timp ce-si insusesc roluri specifice in relatiile pe care le au cu alti oameni, deci nu stau in izolare, Moreno a investit scena ca spatiu pentru punerea in act a acelei situatii-emergenta din problemele fiecaruia din membrii ce alcatuiesc un grup de terapie. In acelasi timp a dat celui dornic de exprimare (numit protagonist) ocazia sa-si joace experienta personala ajutat fiind de restul colegilor (numiti euri auxiliare) sub indrumarea liderului de grup (psihoterapeutul psihodramatist) care, departe de a pastra tacerea, intervine pe parcursul dramatizarii, ori de cate ori este nevoie, intr-un mod plin de respect si intelegere fata de realitatea subiectiva a celui ce se joaca pe sine in „aici si acum”-ul reprezentarii sale.
Literar, psihodrama se traduce prin „suflet in actiune”, sau, pentru a nu da o semnificatie spiritual-religioasa termenului, psihodrama se refera la esenta a cine suntem. Cand punem esenta a ceea ce suntem in actiune se intampla sa experimentam stari pe care le-am trait deja (in copilaria timpurie sau in trecutul mai mult sau mai putin indepartat), atunci cand ceea ce lumea din jur ne oferea a fost preluat in interiorul fiintei noastre, pentru a fi prelucrat si apoi stocat in creier sub forma de amintiri. Doar ca, uneori, in prezentul de adolescent sau de adult fiind, rezultatul acestei internalizari ne produce confuzie cu privire la ce ne este cu adevarat propriu, ce este de la parintii pe care ii purtam in noi ca imagini de autoritate, al fratelui, ori ale altor persoane din mediul in care am trait acele experiente, ce tine de experientele dintr-o lume trecuta, ce de altele.
Iar psihoterapia prin psihodrama vine si spune: „Bun, hai sa luam toate aceste ganduri si sentimente pe care le avem in minte si sa le punem in actiune!”. Astfel, persoanele isi joaca pe scena diversele roluri pentru a deveni capabili ulterior sa ia distanta fata de acele experiente semnificative traite, iar intr-un final sa ajunga sa le integreze in viata lor prezenta si sa spuna: „OK, inteleg ca aceasta stare (de ex. frica) nu-mi apartine cu adevarat, e mai curind a mamei mele care m-a ingrijit atata vreme, iar de-acum pot sa-i spun 'multumesc ca m-ai crescut, dar nu mai este nevoie sa port cu mine o atare stare!' si pot sa reconfigurez altfel ceea ce am trait pana acum, asa cum simt ca mi se potriveste in prezent.”
In fond, in viata de zi cu zi jucam o varietate de roluri: mama, tata, iubit, muncitor, sef, fiu iar fiecare rol presupune asteptari specifice. Deseori avem un set de emotii diferite atasate de fiecare din roluri; in unele ne simtim mai mult noi insine, in timp ce pe altele le simtim ca straine de personalitatea noastra, cauzandu-ne probleme. Pe unele le jucam prea des, iar in altele suntem mult mai putin prezenti fata de cat ne-am dori sa fim. Asadar, prin tehnici specifice psihodramei si intr-un mediu securizant - studioul de psihodrama -, participantii la grup sau persoana aflata in terapie individuala (caz in care interventia poarta numele de psihodrama individuala sau a deux) au/are ocazia sa-si exploreze preocuparile, mai curand actionand asupra grijilor, decat vorbind despre ele. Acest lucru inseamna ca sunt investigate nu numai istoria experientelor traite de protagonist (nume dat persoanei a carei problematica se afla, pentru un timp, in centrul atentiei grupului), ci si acele dimensiuni psihologice ce nu pot fi exprimate firesc in lumea reala din pricina conventiilor sociale, morale, si de alta natura ce guverneaza relatiile din comunitatile umane: ganduri nerostite, gesturi inhibate, intalniri cu cei ce nu (mai) pot fi prezenti, personificari ale fanteziilor despre ce ar putea gandi si simti altii, vise nocturne, ori perspective inca neexplorate.
Astfel ca, membrii grupului vor juca - cu fiecare ocazie in care se intruneste grupul - diverse roluri intr-o punere in scena sub indrumarea psihoterapeutului, care se mai numeste si director de psihodrama, sau psihodramatist. Iar scopul final al psihoterapiei prin psihodrama este unul multi-dimensional, si anume de a-i ajuta pe oameni sa-si descopere adevarul interior, sa fie capabili de a-si exprima liber si creativ sentimentele, sa stabileasca interactiuni autentice cu alte persoane si sa ajunga sa faca experienta unor noi comportamente adaptate contextului respectiv de viata.
Articol realizat de Lorena Licuta, psiholog
Cabinet de consiliere psihologica psiLudens - Lorena Licuta