PSIHOTERAPIA DE RELAXARE

[CONSTANTA VASILE]

Relaxarea face parte din cadrul tehnicilor de terapie sugestivă. Sugestiile intervin atât în inducerea şi adâncirea stării de relaxare, cât şi în terapia simptomatică, prin intermediul sugestiilor „ţintite" care au drept scop înlăturarea simptomului. De asemenea, în starea de relaxare se pot realiza tehnici de desensibilizare sistematică, precum şi diverse antrenamente focalizate în direcţia optimizării performanţelor fizice şi psihice ale subiecţior.

De la debutul acesteia (începutul anilor 1920), psihoterapia de relaxare tinde să abordeze, într-o manieră sistemică, tehnicile orientale tradiţionale, în sensul valorificării elementelor lor pozitive. Fiecare autor îşi propune să adapteze aceste tehnici nevoilor practice, adăugând sau eliminând anumite elemente (Jacobson, 1934; Schultz, 1920; Kretschmer, 1963; Vitoz, 1960; Caycedo, 1960).
In pofida slabei lor prezentări teoretice, metodele de relaxare prezintă un interes actual ridicat. Acestea presupun un anumit antrenament şi o tehnică prin care subiectul îşi autoreglează stările psihice şi capătă o serie de abilităţi de a face faţă situaţiilor mai dificile ale existenţei.
După I. Holdevici (1995, p. 42), „relaxarea este o tehnică psihoterapeutică şi autoformativă, fundamentată ştiinţific, care urmăreşte realizarea unei decontracţii musculare şi nervoase, având ca efect un repaus cât mai eficient, economisirea energiei fizice şi psihice, creşterea rezistenţei la stres a organismului şi diminuarea efectelor negative ale stresului deja instalat".
Din punct de vedere electroencefalografic, se produce în timpul relaxării o modificare a ritmului alfa, până la apariţia şi generalizarea ritmului teta. De aceea, specialiştii tind să apropie starea de relaxare mai mult de stările de concentrare decât de cele de somn sau de presomn.
Analizând starea în care se găseşte subiectul în timpul relaxării, putem desprinde următoarele caracteristici generale ale acesteia:
■ limitarea motricitatii şi o lipsă a nevoii de a acţiona;
■ trăirea senzaţiei de greutate şi de căldură în membre;
■ orientarea selectivă a atenţiei spre imaginile sau formulele date de terapeut şi scăderea interesului subiectului pentru stimulii exteriori perturbatori;
■ trăirea unei stări de pasivitate în raport cu ambianţa;
■ instalarea unei stări de coloratură pozitivă, a unei stări de linişte, destindere şi calm (aşa numita stare „post-
nirvanică").
In psihoterapia de relaxare, relaţia terapeutică este bazată pe o convenţie de învăţare şi însuşire a relaxării. Terapeutul trasează obiectivele şi sarcinile terapeutice (de comun acord cu pacientul), stabileşte programele de relaxare şi durata lor. Psihoterapia de relaxare implică din partea subiectului exerciţiu, practicarea sistematică şi regulată. Pe de altă parte, terapeutul trebuie să fie cât mai persuasiv în administrarea sugestiilor terapeutice. Foarte importantă este verbalizarea de către terapeut a efectelor şi beneficiilor pe care le va obţine pacientul în urma relaxării (verbalizare care are, la rândul său, un rol sugestiv şi autosugestiv).

Metode de relaxare

Metodele de relaxare au în centrul atenţiei autoperfecţionarea şi profilaxia.

Relaxarea analitică (E. Jacobson)

Metoda pleacă de la principiul conform căruia orice emoţie atrage după sine modificări în sistemul muscular.
Prin intermediul unui aparat denumit electroneuromiograf, se realizează măsurarea potenţialelor electrice de acţiune ale unui muşchi aflat în tensiune. Jacobson (1934) defineşte relaxarea prin absenţa tuturor contracţiilor musculare care se traduce pe electroneuromiograf printr-un potenţial de acţiune egal cu 0 (sau aproape de 0), oferind o perspectivă strict fiziologică asupra relaxării. Subiectul este educat să atingă punctul 0 prin exerciţii de relaxare progresivă, până la atingerea unei stări de calm şi de destindere generală.

După R. Abrezol (1990), metoda se realizează în trei timpi:
1. decubitus dorsal (culcat pe spate) - subiectul este învăţat să producă tensiune în fiecare muşchi al corpului,
tensiune care este urmată apoi de relaxare;
2.aşezat {„relaxarea diferenţiată") - subiectul învaţă care sunt muşchii care pot rămâne destinşi, în timp ce alţii,
din necesitate, trebuie să fie solicitaţi în realizarea diferitelor sarcini (de exemplu, conducerea maşinii);
Relaxarea diferenţiată este foarte utilă în ceea ce priveşte economisirea energiei fizice şi psihice a individului;
3. studiul tensiunilor în relaţie cu emoţiile - subiectul este învăţat să reducă şi să prevină tensiunile musculare, eliberându-se de emoţiile generatoare de stres.

Dacă ne este frică (fenomen psihic), musculatura (fenomen fizic) tinde să se contracte. Relaxarea muşchilor determină dispariţia stării de frică şi instalarea calmului. Având în vedere strânsa legătură dintre tonusul muscular şi stările afective, tehnicile de relaxare încearcă, prin scăderea tonusului muscular, să reducă şi gradul de încordare psihică.
După C. Haumont (1989), metoda lui Jacobson este indicată în afecţiunile neurologice cu caracter spasmic, putând beneficia de relaxarea progresivă şi subiecţii cu un coeficient intelectual mai scăzut.
Această metodă de relaxare nu oferă rezultate în cazul afecţiunilor psihice severe, datorită dificul¬tăţilor de concentrare a atenţiei specifice psihoticilor.

Antrenamentul autogen (J. H. Schultz)

Antrenamentul autogen continuă să fie una din metodele psihoterapeutice cu cea mai largă răspândire. Inspirat din tehnicile de autohipnoză propuse de Oskar Vogt, această metodă de relaxare se bazează pe o serie de exerciţii prin care se obţine o „deconcentrare concentrativă" (Schultz, 1920) şi vizează sistemul muscular, respirator şi abdominal.
Insuşirea fiecărei serii de exerciţii permite trecerea la exerciţiul următor. Regulile sunt foarte bine puse la punct, metoda fiind îndelung studiată atât în laborator, cât şi experimental. Cheia succesului metodei constă în adeziunea deplină la tratament a pacientului şi în stabilirea unei relaţii autentice de comunicare cu terapeutul său.
Exerciţiile individuale durează între 3-12 minute, apreciindu-se că timpul poate fi scurtat pe măsura însuşirii tehnicii. Intervalul dintre şedinţe este variabil, acestea având loc de trei-patru ori pe zi în cazul pacienţilor internaţi (Muller-Hege-mann, 1966). Experieţa clinică ne indică faptul că se pot realiza şedinţe bisăptămânale în condiţiile tratamentului ambulator.

Schultz recomandă ca relaxarea să se realizeze într-o cameră lipsită de excitanţi senzoriali, cu luminozitate slabă şi confort termic, subiectul putând adopta una din următoarele trei poziţii:
1. decubitus dorsal (culcat pe spate);
2. poziţia în fotoliu (capul sprijinit, membrele superioare aşezate confortabil pe braţele fotoliului, cu coapsele uşor îndepărtate şi gambele în unghi drept);
3. poziţia „birjarului" (aşezat pe scaun, coloana uşor aplecată din talie şi braţele rezemate pe coapse).
In perioada de învăţare a tehnicii este indicată practicarea acesteia sub îndrumarea unui psiholog sau medic.
Subiecţii sunt instruiţi să lucreze şi acasă, de două ori pe zi, câte 7-10 minute. După însuşirea temeinică a tehnicii, se poate prelungi durata relaxării individuale până la 15 minute. în absenţa terapeutului, este recomandabilă utilizarea unor casete audio cu textul înregistrat.

Antrenamentul autogen cuprinde următoarele două cicluri de exerciţii:

Ciclul inferior („micapsihoterapie"):
1.trăirea senzaţiei de greutate în mâini şi picioare
2.trăirea senzaţiei de căldură în mâini şi picioare
3.controlul bătăilor inimii
4.controlul respiraţiei
5.perceperea senzaţiei de vasodilataţie în zona plexului solar
6.perceperea senzaţiei de vasoconstricţie în zona frunţii
Schultz consideră că aceste exerciţii se însuşesc într-un interval de şase până la zece săptămâni, subiectul reuşind să obţină, în urma practicării lor, un calm interior şi o stare hipnotică. După aproximativ 1 an de exersare şi stăpânire a tehnicii, se poate trece la ciclul superior, a cărui însuşire completă durează aproximativ 3-6 ani.

Ciclul superior („marea psihoterapie"):
1.concentrare pe culoarea preferată
2.concentrare pe culori impuse de terapeut
3.concentrare pe obiecte concrete
4.concentrare pe idei abstracte
5.trăirea „sentimentuluipropriu" (a stării afective preferate de subiect)
6.interogarea propriului subconştient.

De menţionat este faptul că realizarea exerciţiilor din cadrul ciclului superior presupune o bună stăpânire a relaxării, precum şi o îndrumare adecvată din partea psihologului/ medicului.
In privinţa indicaţiilor nosografice menţionăm că spaţiul de aplicare al antrenamentului autogen este neobişnuit de variat. Kretschmer (1963) îl recomandă atât în insomnii, în tulburările de ritm cardiac şi ale circulaţiei sanguine, cât şi în toate afecţiunile psihosomatice. De asemenea, algiile de origine diversă şi unele cazuri de alcoolism incipient pot fi influenţate favorabil.
Experienţa clinică ne atestă faptul că antrenamentul autogen se poate folosi cu succes în toate afecţiunile nevrotice, rezultate slabe fiind înregistrate în cazul tulburărilor de personalitate şi al psihozelor.
De asemenea, nu este indicat persoanelor cu defecte intelectuale notabile (demenţă sau oligofrenie) ori celor care nu au o motivaţie de vindecare îndeajuns de puternică.
Antrenamentul autogen poate fi utilizat atât în psihoterapie, cât şi preventiv, în pregătirea psihologică a sportivilor, în amortizarea rezonanţei stărilor afective negative, în creşterea capacităţii de concentrare şi autoreglare a stărilor psihice. In perioadele de efort îndelungat care impun o mare mobilizare prosexică (conducerea anumitor aparate, activitate concentrată), o deconectare de 5-20 de minute poate procura o senzaţie de refacere şi înviorare exterioară.
Cu alte cuvinte, antrenamentul autogen poate constitui o bună metodă de „gimnastică a spiritului aplicată concentrării".

Hipnoza activă în trepte (Kretschmer)

„Hipnoza fracţionată" iniţiată de K. Brodmann (1898) este dezvoltată tot mai mult astăzi pe fundalul antrenamentului autogen, fiind apreciată ca o metodă de psihoterapie cu largi perspective.
Diferenţa esenţială faţă de hipnoza clasică este aceea că se pune un accent deosebit pe resursele pacientului susceptibile de a fi dezvoltate prin exerciţii personale. în acest sens, această metodă limitează la maximum influenţa heterogenă, realizându-se o veritabilă autohipnoză.

Hipnoza activă în trepte presupune următoarele etape:

1.Investigarea profundă a personalităţii prin intermediul tehnicilor proiective;
2.Inducerea relaxării prin intermediul exerciţiilor de greutate şi căldură din cadrul antrenamentului autogen;
3.Inducerea hipnozei prin tehnica fixării privirii (subiectul priveşte degetele terapeutului aflate la 20 cm în faţa lui);
4.Aplicarea terapeutică a hipnozei prin rostirea unor "fraze-cheie" menite să înlăture simptomul;
5.Lichidarea relaţiilor cu terapeutul şi continuarea independentă a practicării tehnicilor de relaxare.

Metoda are drept obiectiv obţinerea distanţei dintre manifestarea patologică şi Eul pacientului. După conştientizarea tendinţei morbide, EuI trebuie să obţină distanţarea, superioritatea şi indiferenţa.
„Concentrarea indiferenţei" faţă de orice simptom înlătură eventualele riscuri pe care le are metoda Schultz la pacienţii fobiei, anxioşi sau cenestopaţi, cărora le accentuează excesiv atenţia asupra anumitor regiuni din corp.

Reeducarea psihotonă (Ajuriaguerra)

Terapeutul iniţiază o convorbire preliminară cu pacientul în cadrul căreia se realizează anamneză şi se explorează atitudinea acestuia cu privire la tulburarea pe care o prezintă şi la tratament. De asemenea, terapeutul îl va preveni cu privire la dificultăţile pe care le va întâmpina de-a lungul desfăşurării acestui „antrenament psihifiziologic", cum îl denumeşte autorul.
Intr-o primă fază sunt însuşite exerciţiile de greutate şi căldură din cadrul antrenamentului autogen Schultz. Subiectul este îndemnat tot timpul să-şi descrie senzaţiile, verbalizarea deţinând un rol important în cadrul acestui sistem de relaxare. Dacă apar senzaţii dezagreabile, se dă semnalul unei rezistenţe inconştiente a pacientului cu privire la terapie, rezistenţă care urmează a fi explorată de cei doi parteneri ai relaţiei. Autorul insistă asupra necesităţii adoptării de către terapeut a unei atitudini pozitive faţă de pacient.
In fazele ulterioare sunt însuşite exerciţiile de respiraţie şi percepţia bătăilor inimii. Treptat, pacientul este învăţat să-şi stăpânească tonusul muscular şi să se controleze pe plan emoţional. Dacă la început aceste exerciţii se realizează în cadrul terapeutic securizant, dar artificial, spre finalul terapiei, acestea vor fi practicate în diverse situaţii concrete de viaţă.

Psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie (Vitoz)

După Vitoz (1960), nevrozele şi psihozele au ca origine nu inconştientul, ci o lipsă de control cerebral.
Noţiunea centrală a acestui sistem este cea de „receptivitate" şi se referă la primirea „vibraţiilor lumii exterioare". Receptivitatea se opune emi-sivităţii (emiterii de gânduri) care defineşte conştiinţa adultă, înacest caz receptivitatea trecând pe planul al doilea. Pacientul este învăţat să redevină receptiv, lăsând deoparte interpretările senzoriale şi să privească lumea exterioară aşa cum simţurile lui o percep cu adevărat. După C. Haumont (1980), în psihoterapia de sinteză terapeutul nu trebuie să-1 lase pe pacient să transpună ideativ, să gândească actul senzorial respectiv, ci să-l facă să simtă cât mai viu şi mai autentic acel act senzorial.
Sistemul lui Vitoz are în vedere o reeducare a recep¬tivităţii, concentrării şi voinţei pacientului, cu scopul de a-i creea acestuia „obiceiul de a trăi în prezent".
Deşi insuficient de bine conturat cadrul teoretic al acestei metode, psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie se delimitează prin activismul pacientului în relaţia sa cu terapeutul. Reeducarea este în întregime opera pacientului implicat în procesul de vindecare.

Pedagogia relaxării sau eufonia (Alexander)

Eutonia este o metodă nondirectivă care nu utilizează sugestia, dându-i posibilitatea fiecărui „elev" să-şi regăsească echilibrul său tonic. Conform lui G. Alexander, reeducarea psihomotorie a personalităţii trebuie să se facă cu un minimum de cheltuială energetică şi cu „conştiinţa interiorităţii corpului şi spaţiului care-l înconjoară". Principiile metodei constau în conştientizarea şi dirijarea jocului optimal al tensiunilor musculare, precum şi în studiul dinamic al mişcărilor, în vederea eficientizării acestora.
Eutonia presupune următoarele etape: reeducarea simţului tactil, a auzului şi văzului, destinderea sistemului muscular, exerciţii respiratorii, mişcarea naturală.

Sofrologia (Caycedo)

Sofrologia se referă la un ansamblu de metode prin care se produce o modificare a stării conştiinţei, având ca efect realizarea unei stări de seninătate, armonie şi echilibru. Starea sofronică se situează între somn şi veghe şi poate avea diferite trepte, de la reverie la transă. Deosebirea fundamentală faţă de hipnoză este aceea că, în oricare din treptele acestei stări, se menţine o fantă conştientă.
R. Abrezol (1990) consideră sofrologia o ştiinţă şi metodă de studiere a conştiinţei în scop terapeutic şi profilactic. Din punctul de vedere al sofrologiei, conştiinţa umană se delimi¬tează în trei niveluri (nivelul vigil, nivelul sofroliminal, nivelul somnului) şi trei stări (conştiinţa patologică, conştiinţa vigilă şi conştiinţa sofronică). Dacă nivelul se referă la o modificare cantitativă a conştiinţei (în direcţia clarităţii versus obnubilării). starea reprezintă o modificare de ordin calitativ.
Nivelul sofroliminal se află între starea de veghe şi somn, fiind zona care vehiculează temerile şi angoasele individului şi care-l determină să treacă de la conştiinţa vigilă (obişnuită) la cea patologică.
Conştiinţa sofronică reprezintă o stare nouă de conştiinţă, caracterizată printr-o „revigorare a structurilor'". Procesul de sofronizare permite accesul la conştiinţa sofronică unde regăsim stările corespunzătoare actelor de creaţie, diverse stări medi¬tative. Nivelul sofroliminal,poate fi atins prin intermediul mai multor metode: trainingul autogen Schultz, hipnoza medicală, ritmuri muzicale diverse (]azz> muzică indiană), ritmuri de dans monoton (dans codificat), bioenergie, masaje, vibraţii japoneze.
In vederea sofronizării, terapeutul utilizează un mod verbal particular caracterizat printr-un ton persuasiv, dar armonios, denumit „terpnos logos". Termenul este originar din Grecia antică, prin care Platon desemnează „o stare de calm şi concentrare supremă a spiritului produsă la bolnavi, prin acţiune verbală terpnos logos".
Sofrologia redă un loc important verbului în contextul terapeutic contemporan şi studiază repercusiunile acestuia asupra psihicului uman.
„Relaxarea dinamică" propusă de sofrologie cuprinde tehnici care vizează exerciţii de relaxare musculară progresivă
(H. Boon), relaxare mintală, exerciţii de respiraţie, tehnici de focalizare a senzaţiei de căldură utilizate în combaterea durerii (P. Slocker).

---

Alte subiecte postate de CONSTANTA VASILE

DANSUL CA FORMA DE COMUNICARE
Muzicoterapie..flori
Este dependenta de sex o boala sau o scuza?
Despre dependenta si independenta in cuplu si familie
Cum sa iti folosesti telefonul mai eficient