Psihosomatica sustine ca omul reactioneaza simultan psihologic si somatic la mediul sau de viata si la evenimentele si situatiile pe care le parcurge.
Orientarile psihoterapeutice au dezvoltat in timp in sanul lor abordari psihosomatice specifice, astfel incat sa fie posibila intelegerea si tratarea tulburarii pacientului, cu scopul restaurarii sanatatii.
Vindecarea nu se reduce la suprimarea simptomelor, ci la intelegerea limbajului lor si la remedierea acelor arii din viata pacientului sau din viata familiei pacientului pe care tulburarea o exprima spre a deveni vizibila, abordabila si vindecabila. Sensul abordarii psihosomatice este unul ecologic pentru persoana, pe care o priveste in unitatea sa si o considera in perspectiva procesului sau de dezvoltare continua bio-psiho-sociala.
Aria psihosomaticii acopera tulburarile psihosomatice, bolile psihosomatice, tulburarile somatopsihice, tulburarile psihice cu substrat lezional somatic si tulburarile reactive la conditia de boala.
Tulburarile numite psihosomatice, din care de importanta majora pentru practica medicala si psihologica sunt tulburarile somatoforme, reprezinta categoria de tulburari ale functionarii corpului sub impactul unei cauze psihologice.
Un exemplu, de o complexitate crescuta, poate fi acela al dnei Z, in varsta de 45 de ani: tatal sau bolnav de cancer pulmonar moare in spital la doua ore dupa vizita fiicei sale.
Dupa moartea tatalui sau, pe care nu a putut-o accepta, ea continua sa vorbeasca cu el ca si cand ar fi fost in viata. La doua luni dupa moartea acestuia, in aceeasi zi a saptamanii in care tatal sau s-a stins din viata, apar dureri in piept, “ca niste cutite, in drepta”.
In zilele urmatoare apar sufocare, febra rebela, slabiciune, nevoia exagerata de somn. Se sperie si este sigura ca a facut si ea cancer, dar analizele medicale nu indica modificari specifice care sa justifice tulburarile.
Solicita psihoterapie si in decursul procesului terapeutic rezulta ca simptomele erau modul in care se constelase un proces relational distorsionat: autoinvinovatirea fata de faptul ca in perceptia ei si-a parasit tatal pentru cateva ore, timp in care tatal a murit singur si ceea ce considerase ca o va absolvi de vina era sa sufere la fel ca tatal sau.
Prin aceasta identificare cu tatal bolnav ea continua sa ramana in relatie cu el, povestindu-i cum se simte, intrebandu-l cum se simtea si ce facea el cand i se intampla asa.
Psihoterapia a ajutat-o pe dna Z sa isi reconsidere pozitia, sa se delimiteze de boala tatalui si sa parcurga un proces sanatos de doliu (procesul de doliu presupune metabolizarea psihosomatica a pierderii si constelarea spatiului interior in care ceva nou urmeaza sa se nasca, a continua viata intr-o configuratie noua). Uneori blocarea procesului de doliu sau neparcurgerea lui produc tulburari psihosomatice grave.
Articol realizat de Daniela Neagu, psiholog
Cabinet psihologic SENS - Daniela Neagu
