Corpul si sufletul impreuna

[SENS]

Cel mai vechi model care coaguleaza intuitia functionarii impreuna a corpului si sufletului stabilea ca bolile sunt create de forte supranaturale, pe care omul acelor vremuri nu le putea cupriunde cu mintea si nici explica. Aceasta perspectiva a constituit un raspuns la intrebarile care se nasteau in mintea omului in acele timpuri. Si a fost un raspuns satisfacator pentru o perioada lunga de timp, in care la nivelul constiintei umane distinctia intre sine ca subiect (cel care traieste) si obiect (ceea ce traieste) nu putea fi accesata.

In copilaria umanitatii sufletul si corpul erau percepute ca un intreg apriori, ale carei dimensiuni erau prea putin diferentiate. Ceea ce avea loc in cadrul acestei unitati si era de neinteles, o boala de exemplu, era pus in seama relatiei de nezdruncinat intre fiinta umana si fortele guvernatoare ale universului, zeii care se ingrijeau de diferite aspecte ale vietii. Cand aceasta relatie era perturbata, se asteptau semnele zeului asupra individului sau comunitatii. De aici decurgea preocuparea de a trai in acord cu ordinea naturala si ca o consecinta si procedurile terapeutice aveau acelasi focus, sa restaureze armonia intre fiinta umana in totalitatea ei psihocorporala si spiritul naturii, in care era integrata.

Religiile arhaice in majoritatea lor au constituit leaganul unei medicini a sensului, o medicina care priveste viata in intregul ei, surprinzand la baza instalarii si vindecarii bolilor calitatea vietii si stilul de viata. Vindecarea nu era atribuita medicului/vindecatorului, ci fortelor care se miscau in interiorul pacientului/bolnavului.

Vindecatorul primitiv nu era interesat atat de simptom, cat de viata pacientului in ansamblul sau, pentru a descoperi care sunt erorile care s-au produs si din care decurge boala, ca imagine a violarii unui tabu sau a ofensei aduse unei divinitati (a se intelege prin divinitate imaginea psihica a unei ordini naturale car il include si pe om). Astfel vindecarea presupune transformarea individului si astfel continuarea procesului sau de dezvoltare integrala, psihocorporala si spirituala.

Modelul medicinei Greciei Antice este primul care introduce separarea intre categoria spirituala si cea materiala si dezvolta o abordare stiintifica apropiata de cea de azi: observare, analiza, deductie si sinteza. Separarea fizicului de viata spirituala a permis filosofilor greci si medicilor acelor timpuri sa inteleaga fenomenul natural. Astfel s-au pus bazele unor tipuri de metode care au devenit in timp proceduri standardizate in medicina si psihologia moderna. Scopul lor era intelegerea naturii, nu subjugarea si schimbarea ei.

Cu Descartes s-a separat in mod explicit mintea de materie. Dar la o lectura atenta, modelul cartezian sustinea ca cele doua categorii aveau aceeasi origine si ca interdependenta si legatura intima intre minte si corp le face sa functioneze impreuna, constituind un intreg. Descartes descrie o serie de tulburari emotionale si de perceptie care decurg dintr-o serie de alterari ale functionarii corporale. Ceea ce ne propune modelul sau nu este o ruptura intre corp si suflet, ci argumentul pentru o baza somatica a vietii noastre afective si a perceptiilor noastre.

Articol realizat de Daniela Neagu, psiholog
Cabinet psihologic - SENS - Daniela Neagu

...

---

Alte subiecte postate de SENS

Astenia de sezon - suparari de toamna
Meteosensibilitatea
Comunicare la nivel de: "Eu, boala si relatia noastra"
Cand boala este mesajul tau catre tine
Corpul este un instrument pretios de activitate psihologica