Parintii hiperprotectivi

[Gabriela]

Iubirea aratata copiilor este un sentiment frumos si care ne bucura de cate ori il intalnim. De multe ori vedem in jurul nostru parinti care au gasit modalitati functionale de a le arata copiilor ca au incredere in ei si ca nu se tem cand acestia incearca si lucruri noi. Ba, chiar dimpotriva, ii ajuta si ii motiveaza sa fie intotdeauna exploratori in ceea ce fac.
Ei gandesc pozitiv si spun ca, asa, copiii lor vor invata atat din propriile greseli cat si din ale celorlalti, avand posibilitatea sa le asocieze cu experiente din viata lor. Cand in joaca lor mai si cad, ii lasa sa se ridice singuri, nu se duc sa-i scuture si sa-i linisteasca daca plang, ci doar le spun ‘nu-i nimic, se mai intampla’ dupa care le explica ce a condus la evenimentul respectiv, fara a-i invinovati. Sunt create astfel patternuri la care copiii se vor raporta ori de cate ori vor avea nevoie, si vor dispune de o gama larga de optiuni la care vor apela increzatori.

Copiii care primesc o educatie in care limitele sunt flexibile in functie de necesitatile lor isi dau voie sa greseasca, iar esecul nu reprezinta decat o experienta din care invata si pe care isi cladesc succesul. Ei au siguranta ca se pot bizui pe iubirea parintilor, isi consolideaza increderea in propria persoana si stiu ca alegerea le apartine. Ca adulti nu sunt ingrijorati ca ar pierde aceasta dragoste daca aleg sa-si urmeze propriul drum.
La polul opus se afla parintii hiperprotectivi, atenti la fiecare miscare a copilului, gata sa intervina cand considera ca lucrurile nu merg cum si-ar dori ei. Intentiile lor sunt intodeauna pozitive si dorinta lor cea mai mare este de a oferi protectie copiilor, ferindu-i de micile vicisitudini ale vietii. De cele mai multe ori, acesti parinti proiecteaza asupra copiilor toate temerile lor si le transmit anxietatea mostenita din relatia cu proprii parinti.
Sunt usor de recunoscut pentru ca isi tin copilul strans de mana cand ies la plimbare prin parc, iar daca totusi il lasa sa se departeze, striga cu disperare in glas ‘nu mai alerga ca o sa cazi’, ‘nu te juca in nisip ca te murdaresti’, ‘nu pune mana pe caine ca te musca’, iar daca vorbele se confirma, ii spun demonstrativ ‘vezi, ti-am spus eu!’ sau ‘uite ce se intampla daca nu ma asculti!’, dupa care il iau in brate si il mangaie suportiv in timp ce-i spun ‘hai ca te pup si iti trece’.
Copiii inteleg ca parintii ii strang in brate de fiecare data cand li se intampla ceva rau si repeta comportamentul pentru a le atrage atentia din nou. In dezvoltarea lor, se bazeaza pe acest tip de reactie si, de cate ori vor avea impresia ca unul dintre parinti este interesat de rezolvarea altor sarcini in detrimentul atentiei acordate lor, vor apela la un comportament care in mod sigur ii va repune in centrul preocuparilor.
De fiecare data cand un parinte le raspunde astfel, se intareste comportamentul disfunctional al copilului si se consolideaza o relatie de dependenta greu de modificat in timp.
In general, acesti parintii se asteapta sa fie recompensati de copii pentru grija excesiva pe care le-o acorda si cultiva vinovatia ca pedeapsa psihologica pentru orice abatere de la standardele impuse. Ei transmit copiilor ca dragostea oferita este direct proportionala cu nazbatiile lor, orice mica greseala poate conduce la retragerea sau micsorarea afectiunii acordate. Copiii invata ca orice alegere trebuie sa se conformeze sau sa se potriveasca dorintelor, spuse sau intuite, ale parintilor, de teama de a nu pierde iubirea lor.
Ca adulti, vor folosi aceste patternuri si in diverse relatii de interactiune interindividuala, ceea ce ii va face sa fie nesiguri, tematori si ezitanti in fata deciziilor.
Modul de abordare a acestui nod gordian – relatia de dependenta – se poate face in doua directii: fie copilul, devenit adult, constientizeaza nevoia sa de a atrage si de a pastra protectia parintelui, si evalueaza beneficiile si prejudiciile acestui comportament; fie parintele intelege pozitia in care se afla copilul sau, si-i ofera libertatea de care are nevoie pentru a fi un adult care-si traieste propria viata, responsabil pentru alegerile sale.
Parintele devine astfel un martor in viata copilului-adult, ci nu un personaj principal, preocupat de propriile trairi - teama, griji, sperante, visuri etc. - pe care le proiecteaza inconstient asupra copilului-adult.

---

Alte subiecte postate de Gabriela

Sunt atat de furioasa incat ...!
Nu stiu ce-mi place, de obicei au ales altii pentru mine!
Dreptul la propriile alegeri!
Agresivitate prin inducerea sentimentului de vinovatie
Oare eu sunt de vina?