S-a ajuns la concluzia ca sanatatea adultului depinde de modul in care ea/el s-a dezvoltat in uter mai degraba, decat de exercitiile si dieta mamei pe perioada sarcinii.
In psihanaliza, studiind pacientii cu diverse tulburari, Sigmund Freud a tras concluzia din care a rezultat teoria conform careia trauma nasterii sta la baza anxietatii.
Nasterea, prima separare de mama a bebe-ului
Rolul simboligen al nasterii pentru noul-nascut nu dispare niciodata si marcheaza cu modalitati emotionale primare venirea lui pe lume ca fiinta umana si primita in functie de sexul pentru care corpul sau sta marturie, in functie de felul in care este acceptat asa cum este, frustrant sau gratifiant pentru narcisismul fiecaruia dintre parinti.
Cordonul ombilical separa corpul copilului de corpul mamei, prin taierea si legarea acestui cordon ombilical copilul este viabil.
Experienta nasterii este ceea ce se numeste „traumatismul” nasterii si se refera la pierderea acestor perceptii vechi si aparitia unor perceptii noi – ne poate marca mai mult sau mai putin cu o angoasa mai mult sau mai putin retinuta, memorata – prima senzatie a oricarui nou-nascut este una de sufocare – si este legata de faptul ca elementul acvatic cald a fost eliberat din functie si bebe a intrat in lumea aeriana a gravitatiei.
In ceea ce priveste copilul, Freud considera ca in istoria oricarui individ raman urme mnezice ale experientei nasterii, urme care determina modelul caruia i se va conforma angoasa in cursul vietii individului.
D.W. Winnicott, un cunoscut pediatru si psihanalist de copii, crede ca exista o continuitate intre viata intra si extrauterina:
„Suntem indreptatiti sa presupunem ca, inca de la inceputul conceptiei, corpul si psihicul se dezvolta impreuna; fuzionate la inceput, ele se disting progresiv unul de celalalt. Inainte de nastere, putem spune cu certitudine despre psihic ca a dobandit un curs propriu, o continuitate a experientei traite. Aceasta continuitate pe care am putea-o numi inceputul Selfului este intrerupta periodic de intervale limitate in care reactia la impietari perturba continuitatea. Ajuns la momentul nasterii, copilul este pregatit pentru asemenea perioade si sunt de parere ca, in cazul unei nasteri non-traumatice, reactia la impietarea pe care o presupune nasterea nu o depaseste pe aceea pentru care fetusul este deja pregatit”.
Prin psihanaliza, hipnoza clinica, terapii psihedelice si alte metode, se pot accesa amprente importante si amintiri stocate din viata intrauterine.
Experienta nasterii devine trauma daca este anormala peste o anumita limita si in functie de semnificatia pe care a avut-o pentru copil.
Intrucat dupa nastere bebelusul experimenteaza ceva fara a avea niciun fel de cunostinte despre acel „ceva” si nici despre cand se va sfarsi, nu exista un precedent la care sa se raporteze si nici un etalon, o masura pe care sa o foloseasca.
Bebe poate rememora somatic traumele din timpul nasterii, experienta personala a nasterii fiind, deci, semnificativa si stocata ca material mnezic.
Nasterea psihica
Nou-nascutul va trebui sa perceapa lumea altfel decat percepea totalitatea din care a venit, dar o buna perioada de timp va experimenta doar lipsa de armonie si disonanta informatiilor din jur. Prima „solutie” pe care o gaseste este somnul.
Inainte de a locui intre mama si tata, a fost intr-un loc unde s-a hranit cand a vrut, a auzit ritmul inimii mamei pe care acum nu il mai aude, a auzit “linistea” organelor mamei in timp ce dormea impreuna cu ea.
Acum, sonoritatile si perceptiile pe care bebe le-a avut in timpul sarcinii s-au schimbat si ii lipseste mediul cu care se obisnuise.
Bebelusul a “pierdut” multe perceptii bine-cunoscute si trebuie sa faca fata altora noi. Si noi ne adaptam mai greu unor situatii, desi suntem capabili sa recunoastem stimulii, dar el inca nu e obisnuit cu noile perceptii tactile, auditive, senzoriale si cu ritmurile care nu seamana deloc cu cele din elementul acvatic cu care se obisnuise.
Fiecare bebe se acomodeaza in ritmul lui si, daca dupa nastere va gasi totalitatea pe care tocmai a parasit-o, atunci nasterea psihica se va produce.
Pentru asta exista mama: ceea ce mama face dar nu se vedea – ea schimba lumea, o organizeaza dupa o stare si un limbaj posibil pentru copil, pentru corpul si trairile sale, ea face posibila viata natala.
Nasterea psihica se face prin ochii mamei – in primele zile nou-nascutul este stangaci, capul i se clatina, cade, dar in trecere el surprinde privirea mamei si a doua zi incepe sa o fixeze, schimbul de priviri se produce, se sustine, incepe sa aibe gesturi ale mainilor si ale gurii.
Pentru bebe, stapanul absolutului – totalitatea are un chip uman – chipul mamei.
Mama aduce cu ea un intreg univers de senzatii, hranind copilul nu doar cu lapte, ci cu toate senzatiile ei.
Pana nu demult, aspectele de natura psihologica ale nasterii nu prea au fost luate in considerare. In ultimii 30 de ani, cercetatorii au investit foarte mult in domeniul psihologiei nou-nascutului si au dezvaluit multe talente ale fatului si ale noului-nascut.
Descoperirile sunt surprinzatoare, copiii sunt mult mai sensibili si cognitive decat am fi tentati sa credem. Ei nu sunt ceea ce se credea ca sunt.
Expertii in pediatrie si psihologie afirmau ca la nastere copilul este orb, nu poate distinge culorile, nu isi poate recunoaste mama si aude numai ecouri ale cuvintelor celor din jur; se credea ca, pentru bebelus, diferentele de temperatura din timpul nasterii nu conteaza, ca bebelusul nu are miros si nici gust, ca plansul sau nu are semnificatie, ca zambetul sau este doar eliminarea unor gaze si ca bebelusul nu este “echipat” cu un creier care sa ii permita sa isi aminteasca, sa invete sau sa gaseasca semnificatii in experientele traite.
Evidenta cazurilor din terapii arata insa altceva: bebelusii sunt senzitivi, cognitive si sunt afectati de experienta din timpul nasterii.
Mamele sunt principalii initiatori ai ideii ca bebe este o persoana careia i se poate vorbi si care raspunde. Este un proces ce nu poate fi descris in cuvinte, fiind un schimb de ganduri mai mult telepatic, decat lingvistic.
Cateva din primele indicii conform carora copiii sunt senzitivi si receptivi, vin din practica psihanalitica, prin munca lui Sigmund Freud. Cu toate ca Freud insusi a fost, initial, sceptic, referitor la capacitatea de memorare a nou-nascutului, clientii sai i-au oferit informatii care legau anxietatea si fricile lor de evenimentele din preajma nasterii.
Mama este si va ramane principalul profesor al copilului, pana in jurul varstei de 3 ani.
Copilul invata initial din starea de constienta a mamei – tot ce experimenteaza mama, la nivel constient, sanatatea ei mentala, relatia cu partenerul de viata, cu parintii si cu cei din jur si modul in care se raporteaza la copil – toate sunt transmise copilului si alcatuiesc fundatia inconstientului sau, adica radacinile personalitatii sale.
Pentru a deveni parinti constienti, este bine ca mamicile si taticii sa invete sa:
- constientizeze si sa vindece acele aspecte care ar putea afecta experienta nasterii si a celei de parinte,
- realizeze cat de important este sa invete sa devina parintii care aspira sa fie,
- exploreze acele sentimente si emotii care, chiar daca nu sunt la suprafata, influenteaza “parintitul”, familia si chiar sensul vietii lor.
Autor: Mona Georgescu, Psiholog
Alte subiecte postate de Mona
Universul prenatal si puterea vietii intrauterine
Diagnostic: prea multa Umbra!
Universul prenatal si puterea vietii intrauterine
Diagnostic: prea multa Umbra!
