Dezvoltarea familiei normale-perspectiva terapiei de familie

[psychedeli]

Familiile normale sunt descrise ca sisteme funcţionale care, ca orice fel de sisteme vii, depind de două procese importante. Nici un sistem viu nu poate supravieţui fără o structură de reglare, dar o structură prea rigidă face sistemul greşit echilibrat să se adapteze la circumstanţele schimbării. Acesta este motivul pentru care familiile normale au feedback pozitiv. Feedback-ul negativ micşorează schimbarea pentru a menţine o stare stabilă; feedback-ul pozitiv alterează sistemul pentru a-l acomoda la noile intrări. De exemplu, pe măsură ce copii cresc, ei modifica natura intrării lor în sistemul de familie. Cel mai evident exemplu este adolescenţa, când copii cer mai multă independenţa. Un sistem de familie limitat la feedback negativ poate rezista numai acestor schimbări. Familiile normale, au mecanisme de feedback pozitiv şi pot răspunde informaţiilor noi prin modificarea structurilor. Familiile normale devin periodic instabile în timpul punctelor de tranziţie din ciclul vieţii de familie. Toate familiile experimentează stresul, rezistă schimbărilor şi dezvolta cicluri vicioase. Familiile flexibile sunt capabile să se angajeze în feedback pozitiv pentru a se modifica ele însele în timp ce familiile simptomatice rămân blocate, folosind membrul simptomatic pentru a evita schimbarea.
Din perspectiva terapiei sistemică de familie a lui Bowen, dezvoltarea optimă a familiei este gândită să aibă loc atunci când membrii familiei sunt relativ diferiţi, atunci când anxietatea este scăzută şi atunci când partenerii sunt într-un bun contact emoţional cu propriile lor familii. În mod normal, dar nu optim, oamenii reduc contactul cu părinţii şi fraţii lor pentru a evita neliniştea de-a avea de a face cu ei. Plecaţi, oamenii tind să presupună că lăsa în urma vechile dificultăţi. Cu toate acestea, ei duc cu ei probleme neterminate sub forma unor sensibilităţi nerezolvate, care apar oriunde merg în relaţiile intense. Reactivitatea emoţională nerezolvată cu părinţii noştri, aşa cum a descoperit Bowen, este cea mai importantă afacere neterminată din viaţa noastră. Ataşamentul emoţional dintre partenerii intimi va semăna cu cel pe care fiecare l-a avut în familia de origine astfel, cei care nu dispuneau de o diferenţiere a sinelui relativă în familiile de origine vor continua să nu dispună de diferenţierea sinelui atunci când formează o nouă familie. Aceia care rezolva anxietatea prin distanţă şi retragere vor face acelaşi lucru în căsătoriile lor.
Cater şi McGoldrick în 1999, au descris ciclul vieţii de familie ca pe un proces de extindere, contracţie şi realiniere a sistemului de relaţii pentru a sprijini intrarea, ieşirea şi dezvoltarea membrilor familiei. În etapa de unire a familiei prin căsătorie, sarcina primară este să realizeze noul cuplu, care nu este o uniune simplă a doi indivizi, ci o transformare a doua întregi sisteme. Mai târziu, familiile cu copii mici, trebuie să se adapteze noilor completări, să coopereze în rezolvarea sarcinilor privind creşterea copiilor, să evite ca şi căsătoria să fie scufundată în probleme de paternitate şi să realinieze relaţiile cu familia extinsă. Tinerele mame şi tinerii taţi sunt provocaţi să îndeplinească nevoile copiilor pentru educaţie şi control. Este o etapă extrem de stresantă şi este faza ciclului cu cel mai mare procent de divorţuri.
Adolescenţa este perioada în care copiii nu mai vor să semene cu mama şi cu tata; ei doresc să fie ei însuşi. Aceia care insistă să-şi controleze adolescenţii ca şi cum ei ar fi încă copii mici provoacă escaladări dureroase de revoltă, normale pentru această perioadă. În etapa de lansare şi intrare în scenă a copiilor, părinţii trebuie să lase copiii să plece şi să-şi vadă de propriile lor vieţi. Părinţii trebuie, nu numai să rezolve schimbările din viaţa copiilor lor şi din propriile lor vieţi, ci şi schimbările în relaţiile lor cu proprii lor părinţi care îmbătrânesc - sau nu mai vor cu nici un preţ să acţioneze niciodată că părinţi.
Conform modelului comportamental de schimbare, o relaţie bună este una în care a da şi a primi sunt echilibrate. Weiss şi Isaac, în 1978 au descoperit că afecţiunea, comunicarea şi grija pentru copil sunt elementele cele mai importante în satisfacţia maritală. Wills, Weiss şi Patterson, au descoperit că un comportament neplăcut a redus satisfacţia maritală mult mai semnificativ decât a mărit-o comportamentul plăcut. Deprinderile de comunicare - abilitatea de a vorbi, în special despre probleme - este considerată de terapeuţii comportamentali cea mai importantă trăsătura caracteristică a bunelor relaţii. În timp, toate cuplurile intra în conflict şi de aceea o deprindere critică în menţinerea armoniei familiale este deprinderea de rezolvare a conflictului şi capacitatea de rezolvare a conflictului. Ambele sunt criteriile pentru o căsătorie de succes. Într-o bună relaţie, partenerii sunt capabili să vorbească deschis despre conflicte, să-şi descrie propriile sentimente şi să ceară schimbări în comportamentul celorlalţi, în opoziţie cu a critica şi a se plânge. Terapeuţii comportamentali, subliniază nevoia de dezvoltare a deprinderilor relaţionale.


Psiholog
Delia Ciobancan
Cabinet individual de psihoterapie - Delia Ciobancan

---

Alte subiecte postate de psychedeli

Teama de intimitate
Educatia copiilor - asumare si delegare
Limbajul corpului caracteristic asertivitatii