A fost odata ca niciodata. A fost o cartita care traia sub pamant si toata ziua sapa galerii. Dar ce spun eu toata ziua… Sub pamant nu este decat noapte, noapte lunga fara sfarsit. Si cartita care nu iesise niciodata afara traia acolo fara sa stie cum arata lumina zilei. Sapa, sapa mereu durandu-si tunelul de la radacina la radacina, din izvor in izvor. Ca ea erau multe altele care faceau acelasi lucru astfel ca pamantul era impanzit de galerii subterane. Nici una nu iesea vreodata afara si nici nu stia ca mai exista o lume deasupra lor. Cartita despre care va povestesc era putin mai altfel decat celelalte. In timp ce celelalte sapau galerii pentru a gasi radacini bune de mancat si apa de baut ea nu se multumea numai cu atat. Pe de o parte ii placea grozav sa sape si o facea mult mai repede si mai bine decat celelalte, dar in acelasi timp cauta mereu fara sa stie ce cauta si de ce. Cauta ceva necunoscut pe care nu-l intelegea ce o impingea sa sape neobosita si sa nu se multumeasca niciodata cu radacinile pe care le gasea, cu izvoarele cu apa rece pe care le descoperea. Si a venit o data iarna atat de cumplita, incat pamantul s-a intarit ca piatra. Toate cartitele s-au retras in culcusurile lor calde unde-si stransesera din timp rezerve. Numai cartita noastra nu. Ea ramasese singura in galerii si sapa in pamantul inghetat sub acelasi imbold necunoscut care nu-i dadea pace. Bucatile se desprindeau cu greu din pamantul tare. Si cum sapa ea de zor dadu deodata peste o galerie pe care n+o cunostea. La inceput pasi cu fereala, apoi cu mai mult curaj pe masura ce coridorul se vadea a fi gol. La capatul lui insa, intai intalni o fiinta cum nu mai vazuse niciodata. Era o creatura mare si alba cu cioc si picioare ciudate cum nici o cartita nu le avusese vreo data. La inceput se sperie grozav dar cand vazu ca fiinta aceea nu misca prinse curaj si se apropie. Era o biata pasare pe jumatate moarta de frig si de foame care se tarase cine stie cum pans in acel loc. Nu murise inca si respira incet. Cartita intreba ciudata creatura cine este. Aceasta raspunse ca este un vultur alb pe care viscolul aprig de afara l-a surprins si doborat astfel incat cu greu a reusit sa ajunga pana acolo. Pasarea ii mai spuse ca va muri de frig si de foame daca nu va gasi pe cineva s-o ajute. Cartita avea o inima buna. Pleca si reveni cu de-ale gurii. Aduse si un muschi uscat pe care il gramadi in cotlon in jurul pasarii ca s-o apere de frig.
- Cine esti tu de faci toate astea pentru mine? intreba vulturul alb.
- Eu sunt o cartita si ca mine sunt multe aici. Sapam galerii in care traim. Dar tu de unde vii? Vulturul alb era insa foarte obosit si adormise iar cartita nu-l mai iscodi. El ramase in continuare acolo si cartita ii aducea de mancare desi n-avea decat hrana pentru ea. Vulturul zacu in acel cotlon tot restul iernii iar cartita sapa mereu pamantul inghetat ca sa gaseasca radacini si apa pentru amandoi. Cand auzi aceasta pasarea, ii spuse:
- Ai o inima buna, sper ca te voi putea rasplati intr-o buna zi!
La inceput vulturul alb refuzase sa manance radacini dar in cele din urma se obisnui. Cartita se mirase grozav. "In lumea de unde vin eu nimeni nu mananca radacini. Eu insumi ma hranesc cu fructele copacilor." La noi toata lumea mananca radacini – zise cartita – si nimeni nu se plange.
- Asta pentru ca n-ati cunoscut niciodata gustul minunat fructelor. Atunci n-ati mai fi dorit niciodata o alta mancare.
- Dar ce sunt acelea fructe?
- Sunt rodul copacilor – raspunse vulturul alb.
- Dar copacii ce sunt?
- Copacii cresc deasupra pamantului si daca n-ai iesit niciodata afara nu poti intelege ce este si cum arata un copac.
- N+am iesit niciodata si nici vreo unul din cei pe care ii cunosc, dar atat eu cat si prietenii mei, am intalnit adesea in drumurile noastre, niste radacini mari si puternice, pe care toata lumea le ocolea, pentru ca erau tari, de-ti rupeai dintii in ele si amare la gust. Erau oare radacinile copacilor?
- Da. Si sunt amare pentru ca asa e firesc sa fie. Dar deasupra lor cresc copacii ale caror roade sunt foarte dulci.
- Cum sunt acesti copaci? Intreba mereu cartita.
- Iarna sunt goi, dar primavara se imbraca in flori, vara in frunze, iar toamna ne dau fructele lor dulci.
- Flori? Ce sunt florile?
- Ele intrupeaza frumusetea. Cine n-a vazut o floare n-a trait.
- De ce? Ce are o floare atat de minunat ca sa fie vazut?
- Trebuie s-o vezi ca sa intelegi. Afara si numai in lumea de afara se poate vedea.
- Ce este afara?
- Lumea scaldata in razele soarelui.
- Atunci ce este soarele?
- N-am cum sa-ti spun, dar e cel mai important lucru din lume. El da viata tuturor. Fara el nimic nu ar putea exista.
- Nu inteleg!
- Iti spun din nou. Trebuie sa fii afara ca sa intelegi, trebuie sa-l cunosti ca sa-ti dai seama. Abia atunci totul devine limpede.
Cartita ramase pe ganduri.
- Am incercat odata sa ies afara, dar a fost atat de rau ca m-am intors la jumatatea drumului si am surpat galeria.
- Ai dat gres pentru ca ti-a fost teama. Si cine nu-si invinge teama nu reuseste, spuse vulturul.
- N-am sa mai incerc a doua oara pentru nimic in lume.
- Trebuie sa vezi lumea de afara macar o data in viata.
- de ce s-o vad? Raspunse cartita. Mi+e foarte bine aici si asa cum sunt. Sap mereu galerii, caut cele mai bune radacini, apa cea mai curata, si le gasesc mai repede si mai bine decat altii. La ce mi-ar mai trebui altceva?
- dar nu cunosti soarele prietene, si cat timp nu-l vei cunoaste nu vei sti ce este fericirea adevarata. Dac-ai fi afara, ai putea intelege, dar trebuie sa vrei asta. Daca nu, nu-ti mai bate capul, stai aici si sapa galerii.
Cartita ramase pe ganduri. Dupa un timp pleca intr-ale ei. Dar spusele vulturului alb ii rasunau in minte …… “Afara, flori, soare”, cuvintele acestea tainice o tulburau adanc. Nu facu insa nimic, si zilele se scursera cu repeziciune ducand cu ele iarna. Primavara veni, zapada se topi, iar apa se scurgea in pamant si dadu de stire celor de acolo de plecarea geroasei ierni. Intr-o zi vulturul alb ii spuse cartitei ca se simte destul de bine dar ca intunericul de acolo il apasa si ca ar vrea sa plece.Antelegand ca nu-l poate opri cartita se indrepta spre capatul coridorului cercetand vremea. “Zapada s-a topit, iar caldura vine cu putere inauntru”. E timpul sa plec spuse vulturul alb. Daca vrei, te iau cu mine.
Cartita sovai, apoi dupa o clipa invinse si clatina din cap.
- Nu pot veni cu tine!
Atunci vulturul alb isi lua ramas bun si dupa ce-I multumi pentru tot ceea ce facuse pentru el, pleca. Cartita ramase singura. Se intoarse la munca ei si incepu sa-si umple camara golita peste iarna, dar fara tragerea de inima de odinioara. Nu mai sapa ca alta data galerii, dornica la descoperiri noi. Vorbele vulturului alb ii patrunsera in suflet si nu le mai putea scoate. Fara sa vrea se trezi ratacind inolo si incoace. O greutate necunoscuta o apasa. Isi cauta semenii si cand ii gasi incepu sa le vorbeasca despre flori, soare, copaci, dar ei rasera. Una din cartite spuse:
- O singura data am vrut sa vad cum e afara si m-am fript atat de tare ca o luna intreaga n-am mai vazut nimic, n-am mai facut nimic si eram gata sa mor de foame. N-am sa mai merg a doua oara nici pentru toate radacinile din lume. Dar poate ca sus este mult mai frumos decat aici – spuse cartita noastra.
- Frumos …. Ce este aceea frumos? – harai un cobai batran. Se poate pipai? Se poate manca? Toate acestea sunt aiureli copile! Mai bine vezi-ti de treaba. Vino si sapa cu noi, acum cat e primavara si pamantul moale. La vara se va usca si va fi mult mai greu. Cartita nu stiu sa le spuna ce e frumosul si pleca fara a mai zice nimic. Gandurile insa nu-I dadeau pace. Fara sa vrea se trezi ca doreste sa vada cum este afara. Dorinta aceasta crestea in ea cu toate sfortarile pecare le facea pentru a I se impotrivi. Incepu sa sape cu inversunare, dar nici sapatul nu-I ajuta in vreun fel. Lasa balta treaba si incepu iar sa rataceasca prin galerii. Auzea glasul vulturului, care-I vorbea despre flori, copaci, despre tainicul soare. Se chinui asa multa vreme. Apoi veni vara. Caldura patrunse si in galeriile subpamantene si neamul cartitelor se retrase in galerii adancisi racoroase, aproape de ape. Numai una ramasese in galeriile de sus, ratacind singura cu gandurile ei. La un moment dat ajunse iar in locul unde zacuse vulturul alb. Amintirea acestuia ii stranse inima. Fara sa vrea, porni spre capatul coridorului apoi se opri. Deodata isi spuse ca trebuie sa vada neaparat lumea de afara si florile si copacii si soarele care o chinuise de atitea ori in vis. O teama ciudata de neanteles o incerca pe masura ce inainta, ea crestea pana cand o cuprinse cu totul si o paraliza. Statu acolo mult timp cu inima inghetata, dar in cele din urma dorinta din ea invinse si cartita se avanta pe coridor. Deodata insa se izbi cu botul de ceva necuoscut si se opri. Un intuneric fara forma si fara nume astupase in intregime trecerea. Incerca sa sape in el dar labele ii alunecau fara a desprinde nici o farama. Parea ca o vointa straina se asezase intre ea si lumea de afara. Incerca sa sape pe langa piedica dar pamantul era atat de tare ca fu cat pe-aci sa-si rupa labele. Si le trase inapoi de durere si usturime. Alt drum spre afara nu mai cunostea, iar de intors nu mai vroia sa se intoarca. Simtea cum o cuprinde disperarea. Urma furia si revolta impotriva lumii de sub pamant unde traise pana acum si care se incapatina s-o tina inchisa in ea. Cu orice pret trebuia sa ajunga afara, cu orice pret! Fara sa-si dea prea bine seama ce face, musca turbata din piedica nevazuta si desprinse o bucata din ea. Un gust amar ii prinse gura ca un cleste. Deodata intelese ce era acel ceva care ii inchidea drumul. Era radacina unui copac, crescuta in primavara odata cu topirea zapezii. Ramase o vreme nemiscata. Radacinile copacilor erau cele mai amare lucruri din cate stia. Avea in fata ei o astfel de radacina din care trebuia sa muste, s-o sfredeleasca pentru a putea iesi. O lupta crunta se dadu in sufletul ei. Din nou dorinta din ea invinse si incepu sa sfredeleasca radacina. Amarul ii inunda trupul cutremurand-ul. Se incorda ti merse inainte. Curand amarul crescu atat de mult incat cartita simti ca-si pierde rasuflarea. Niciodata nu incercase atata amar. Dintii ii clantaneau, oasele se clatinau din incheieturi, mintea ii ardea tulbure. Apoi amarul slabi si curand nu-l mai simti deloc. Inainta ca prin vis, fara sa mai gandeasca, fara sa mai simta ranile pe care I le faceau in trup aschiile radacinii sfartecate. In cele din urma reusi. Trecu de radacina, inainta pe coridor si dind la o parte stratul de crengi ce acoperea intrarea, se napusti afara. Lumina o orbi. In acelasi timp isi pierdu echilibrul si se rostogoli pe un povarnis pana jos, unde ramase nemiscata. Dupa un timp insa incerca sa se ridice si sa priveasca in jur. O durere cumplita ii apasa ochii. Nu vedea nimic. Inchise ochii dar durerea ramase la fel de puternica. Dadu sa se intoarca inapoi in galerie dar labele refuzara s-o tina. Tot trupul ii era o rana. Crezu ca ia sosit sfarsitu si incepu sa planga amarnic amintindu-si de unde plecase, de viata placuta de acolo. “Mai bine n-as fi plecat miciodata, striga ea, acum cu siguranta voi muri aici.” Deodata auzi undeva sus un glas care canta. Glasul I se paru cunoscut si cartita striga din toate puterile dupa ajutor. Vocea se stinse, in schimb un falfait de aripi se auzi tot mai aproape si cineva se aseza incet langa ea. “Ma bucur ca te revad prietene!” rasuna glasul atat de cunoscut. “Vulture alb, arata-mi te rog drumul catre subpamant caci altfel am sa mor aici”. “Rabdare prietene!” raspunse acesta. “E numai durerea pe care fiecare fiinta o incearca atunci cand vede pentru prima oara lumina soarelui?” “Ce se va intampla cu mine” gemu cartita. “Lumina ma loveste ti ma arde, tot trupul ma doare. Ai mei aveau dreptate, nu trebuia sa urc. Acum voi fi infirma toata viata.”
- Nu-ntelegi inca nimic, raspunse vulturul alb. Lumina ai loveste astfel pe tosi cei care o cunosc intaia data. Mai tarziu ai sa te obisnuiesti u ea, iar in curand se lasa noaptea care iti va aduce alinare.
Vulturul alb avea dreptate. Curand cartita izbuti sa separe durerea si chinul se mai usura. Dupa un timp puterea luminii scazu apoi se lasa intunericul, cartita isi reveni.
- Ce se intampla vulture alb, lumia a disparut?
- Nu de tot, raspunse acesta. A ramas lumina stelelor iar mai tarziu va rasari luna. Odihneste-ti acum trupul si ochii incercati. Maine lumina va veni din nou.
Cartita se sperie si vru sa gaseasca intrarea in galerie.
- Curaj prietene, spuse vulturul, ai ajuns afara unde doreai atat de mult sa fii. Nu te grabi sa te intorci inainte de a fi vazut totul.
- Dar nu se vede nimic, striga cartita.
- Asta pentru ca nu e lumina, maine ai sa vezi mai mult, raspunse vulturul.
- Dar mi-e frica!
- Sa nu-ti fie. Voi fi cu tine si te voi ajuta. Acum incearca sa dormi.
Dar cartita nu putu inchide un ochi. Vulturul alb ii simti teama si ca sa-I dea curaj ii spuse povestea vietii lui. Ascultandu-l fermecata ea uita de teama, de lumina si de toate.
- Crezi ca voi putea si eu face acest lucru? Intreba ea.
- Nu stiu, dar ai ajuns pana aici, ceea ce inseamna ca vrei sa incerci si atunci trebuie sa te ajut.
Isi lua apoi zborul si se intoarse dupa un timp tinand in cioc ceva mic si rotund. Era primul fruct pe care cartita il intalni in viata ei. Vulturul alb ii spuse ca era un fruct din copacul luminii si ca trebuia sa-l manance pentru a nu se mai teme de el. Cartita incerca dar fructul era atat de dulce ca nu putu inghiti decat o mica parte. Dupa care adormi. Cand se trezi soarele era de mult pe cer. Lumina era pretutindeni dar nu-I mai facea nici un rau. Ochii n-o mai dureau, ranile se vindecasera si cartita se putu ridica. Era singura. In jurul ei se afla o lume ciudata cum nu mai vazuse niciodata si cum nu-si inchipuise ca ar fi putu exista. Pamantul era foarte diferit de acela din galerii si nu reusea sa inteleaga de ce. Pipai cu laba din fata. Un fel de fire lungi si matasoase o gadilara placut. Inainta. Din loc in loc vazu un soi de radacini uriase tasnind din pamant si unindu-se in toate partile. Deodata se opri caci dadu peste ceva nastrusnic: era un lucru rotund, subtire si gingas strabatut de armuri. Curand vazu ca erau doua asemenea lucruri prinse de u fir moale si ondulat cu o gamalie in varf ce se misca incoace si incolo. Incerca sa-l atinga dar cele doua lucruri prinsera sa se miste repede si apoi se ridicara disparand din vedere.
- Ceea ce ai vazut era un fluture, iar aceea pe care o calci se numeste iarba.
- Ce bine ca te-ai intors vulturule alb, striga cartita. Nu ma pot descurca in lumea asta noua si plina de taine.
- Fii fara grija. Te voi calauzi si-ti voi arata pe rand tot ceea ce merita vazut.
Pornira la drum. Vulturul ii arata si-I vorbea despre fiecare lucru pe care-l intalneau. Si astfel cartita invata mai imtai culorile, cunoscu iarba, tufele, afla ca stalpii ciudat colorati erau copaci cu frunze, apoi invata despre fluturi si multe, multe altele. Pe la ora pranzului capul ii vuia de cate vazuse si aflase dar in acelasi timp nu se putea desprinde, fermecata de minunile noii lumi. Vulturul insa cunostea masura in toate si hotara sa poposeasca la radacina unui copac unde ramasera pana a doua zi. In timpul noptii cartita se trezi si vulturul ii arata cerul, stelele si luna. Cartita ar fi stat noaptea intreaga sa le priveasca dar el o zori din nou sa se culce pentru ca aveau de batut drum lung a doua zi. In zori pornira iarasi. Vulturul alb se oprea din cand in cand, culegea fructe din copaci si i le dadea sa le manance. Cartita se plangea mereu.
- De ce-mi dai fructe cand n-am mancat niciodata asa ceva? Mai bine ada-mi radacii, cum mancam si pana acum.
- Ai mancat radacini indeajuns, raspundea vulturul. Este timpul sa mananci si altceva daca vrei sa cunosti soarele. Fructele sunt hrana celor care traiesc afara si farar ele lumina lui te-ar orbi astfel ca nu l-ai cunoaste niciodata. Trebuie sa le mananci.
- Dar eu nu pot, spunea cartita. Toata viata am mancat radacini si acum nu pot sa mananc fructe.
- Si eu cu mult timp in urma mancam numai mortaciuni, zburam numai noaptea si eram negru ca ea. Dar am ars de mai multe ori si am mancat fructe si acum sunt alb ca zapada si cunosc soarele.
- Eu nu vreau decat sa cunosc soarele si apoi sa ma intorc acasa.
- Daca vrei acest lucru atunci fa asa cum iti spun acum eu, altfel nu se poate.
Si cartita ofta si manca. Deodata se opri caci vazuse ceva cu totul neobisnuit. Pe un lujer fin si subtire se afla o coroana alba, mai gingasa decat aripile fluturilor.In centrul ei stralucea o mica steluta. Cartita o privi cu uimire.
- Vulture alb, ce este aceasta?
- Este o floare prietene, Priveste-o bine, caci este una din cele mai minunate lucruri din lume.
Cartita se apropie de floare si o privi indelung. Simtea nascandu-se in ea ceva nou. O mirosi si se imbata cu aroma ei. Ar fi ramas asa cine stie cat, dar glesul vulturului alb o readuse la fire. Pornira iar la drum dar cartita nu mai era ca inainte. Ceva se schimbase in ea si pe masura ce inainta simtamantul devenea tot mai puternic. Tinutul se valurea iar ei urcau si coborau odata cu ei. Vulturul iuti pasul asa incat cartita nu se mai putu tine dupa el. Curand o lasa in urma si disparu. Cartita se sperie si striga dupa el. Vulturul alb se intoarse si o intreba de ce l-a strigat.
- Te-am vazut plecand si mi s-a facut frica.
- Fricosii nu ajung niciodata sa cunoasca soarele. O certa acesta.
Ei asi continuara drumul. Din cand in cand ea il intreba cand va cunoaste in cele din urma soarele.
- Rabdare, ii raspundea el.
Spre seara ajunsera intr-o vale minunata plina de iarba, flori si copaci incarcati cu fructe fermecate, dar vulturul alb nu mai culese niciunul. In mijlocul vaii se inalta un copac cu crengile si frunzele rosii ce ardeau in flacari.Varful lor atingea cerul. La vederea acestui copac cartita inlemni de spaima.
- Ce este asta?
- Acesta este copacul focului si cel mai mare dusman al intunericului din noi.
Si pasarea zbura spre copac de unde se intoarse tinand in cioc unul din fructele lui ca un mic taciune aprins. Il aseaza la picioarele cartitei si spuse:
- Mananca-l! El iti va da putere pentru mai tarziu.
Cartita sovai o clipa privind cu teama fructul, dar nu vroia sa se faca de rusine a doua oara. Apuca fructul cu dintii il sfarama si-l inghiti. O clipa ramase nemiscata apoi incepu sa arda cu putere, si arse dureros multa vreme pana cand vulturul ii facu semn sa porneasca din nou la drum. Cartita se urni cu greu, era ametita iar picioarele ii pareau de plumb. Ceva mai departe se afla un rau cu apa limpede si buna. Vulturul alb o indruma sa intre in ea si sa se spele. Racoarea binefacatoare a apei o linisti. Cand iesi se simti de zece ori mai usoara si pasi ca un fulg. Intre timp se lasa noaptea si poposira pe malul raului. A doua zi dimineata vulturul isi trezi prietena si plecara la drum. Cartita zburda pe coline, cu puteri inzecite si cerea intr-una fructe, iar vulturul alb abia prididea sa le culeaga. Acum ea le gasea miunate si uitase cu desavarsire ca a mancat radacini candva. Ajunse inapoi intr-o poiana de flori cu o mare de culori. Din toate partile navaleau arome imbatatoare. Cand deschidea ochii culorile o patrundeau, vii, calde, pana cand atingerea lor devenea de neandurat. Atunci ii inchidea si tragea cu putere aerul in piept, se rostogolea incoace si incolo fara sa mai stie de nimic cand glasul vulturului o trezi. Plecara mai departe.
- Abia astept sa cunosc soarele, sa ma intorc acasa.
- De ce? O intreba vulturul.
- Ca sa le spun si celor de acasa, ce-am vazut aici si sa-I aduc in aceasta lume.
- Crezi prietene ca vor vrea sa te urmeze?
- Nu ma indoiesc! Raspunse cartita. Cand vor auzi de minunile de aici vor veni cu totii sa vada si sa le cunoasca.
Vulturul alb clatina din cap dar nu mai spuse nimic. Isi continuara drumul. Deodata o priveliste mareata li se deschise inainte. Din departare se ivea un munte urias a carui creste mangaiau norii. Cartita nu inceta sa scoata strigate de uimire.
- Acesta este muntele pe care orice fiinta care vrea sa cunoasca soarele trebuie sa urce pana in varf. E o treaba nespus de grea. Mai bine te-ai intoarce
. Nu, zise cartita. Am venit pana aici sa cunosc soarele. Voi urca pana in varf oricat ar fi de greu.
Si incepu sa urce zi si noapte. Odata cu trecerea timpului urcusul devenea tot mai anevoios, din cand in cand aluneca si se rostogolea o bucata de drum, apoi revenea lovita, dar darza. Asaltul muntelui reincepea. Din loc in loc se oprea sa se odihneasca dupa care revenea cu forte sporite. Vulturul alb zbura mereu deasupra calauzind cartita pe numeroase carari ferind-o de prapastii. Aceasta simti cum oboseala-si facea loc in muschi si oase. Deodata aluneca pe o stanca uriasa si fu gata sa cada intr-o prapastie. Striga dupa ajutor.
- Curaj prietene! Nici eu nu te pot ajuta, trebuie sa lupti singur!
Cartita isi spori fortele si incepu sa urce iar. Dupa un timp simti ca o lasa si cele din urma puteri si ca e gata sa cada. Ridica ochii deznadajduita si iata ca varful muntelui era aproape, chiar langa ea. Vederea lui ii dadu puteri si cu o ultima zvacnire ajunse sus. Vulturul alb o sfatui sa priveasca in jur. De acolo se vedeau povarnisurile si stancile pe care se catarase, padurea, dealurile pe care le strabatuse, copacul de foc, campiile de iarba si florile, iar mai departe lumea intreaga in toata splendoarea ei.
- Ah, n-am stiut niciodata ca este asa de frumoasa. As vrea sa raman in ea totdeauna si sa aduc toate cartitele de sub pamant.
- Daca vrei cobori acum si vei putea incerca acest lucru, dar trebuie sa renunti sa mai cunosti soarele. Puterile nu-ti vor ajunge niciodata.
Cartita se cutremura. Toate suferintele de pana acum erau nimic fata de aceasta din urma. Privi lumea din nou. Din departari se auzeau chemarile florilor, fluturilor si copacilor, inauntru rasuna chemarea soarelui.
- El da viata tuturor, isi aminti ea, apoi inchise ochii si raspunse chemarii din adancuri. Vreau sa cunosc soarele, spuse hotarata.
- Atunci du-te spre lac prietene.
In varful muntelui nu era decat o intindere golasa in mijlocul careia se afla un lac. Cartita se indrepta spre el si se opri pe mal. Privind la apa limpede si rece I se facu sete si se apleca sa bea. In oglinda apei isi zari chipul si incremeni. Blana ei neagra si lucioasa devenise alba ca zapada, iar pe spate ii crescusera doua aripi largi si puternice. Devenise un vultur alb. Cartita striga de bucurie, isi intinse aripile si se inalta pe urmele prietenului sau. Privi in jos si lumea I se paru tare marunta astfel ca il cuprinse mila.
- Ma voi intoarce, gandi, si in locul tuturor simtamintelor reaseza unul singur. Deodata in fata lui aparu un stol de vulturialbi vaslind in imensitate. Despica aerul cu aripile sale largi si se alatura stolului. Acesta se ridica maret spre soare. O fericire fara margini il invalui si in lumina ei totul disparu renascand pentru ultima oara. Mai departe e doar tacere. (Constantinescu Sergiu)