Brancardierul roman

[CONSTANTA VASILE]

de Andrei Plesu
Cand intri intr-un spital occidental, intri intr-o masinarie. Iar cand iesi, mort sau viu, porti toate insemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriza, nici o aproximatie, nici un mister. Cand intri intr-un spital romanesc, intri intr-o pagina de literatura. Lucrurile se desfasoara imprevizibil, ezita intre motaiala si perplexitate, intre precipitari palpitante si lentori turcesti, intre reguli aspre si relativism balcanic. Ai parte si de duiosii materne (capeti pastilute si papica, esti invitat sa ridici minutele si sa-ti scoti pijamaluta), dar si de bruftuluiala pedagogica sau de plictisite raceli functionale. E aventuros, e omeneste, e „plin de viata“. Precaritatea stimuleaza imaginatia. Toti, medici, infirmiere si pacienti, cauta solutii ingenioase pentru probleme care, in mod normal, se rezolva rutinier. Bunavointa alterneaza cu exasperarea, organizarea lasa mereu spatiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictisesti. Adica, e ca si in afara zidurilor spitalului. Nu esti in alta lume: esti acasa! si fiecare se descurca cum poate.
In ultima vreme, am avut parte si de eficienta apuseana si de lirica proza autohtona. Am amintiri de nesters. De pilda, intilnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia sa fiu cercetat cardiologic. Cercetarea cu pricina implica, dupa incheierea ei, mai multe ore de imobilitate. In banalele spitale capitaliste, esti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon si esti adus inapoi cu acelasi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Asa ca te duci pe jos si te intorci pe o targa ambulanta. Problema e ca trebuie sa ajungi de pe targa in pat fara sa te misti. Problema e si ca targa nu incape in rezerva in care se afla patul. E momentul in care intra in scena brancardierul: un baiat maruntel si binevoitor, obligat sa rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie sa va pun in pat“, ma anunta, tehnic, amicul. „Si cum facem?“, intreb eu, oarecum incurcat. „Va iau in brate!“ „Matale nu stii ce spui!“ – zic, surazand zburdalnic. „Am peste o suta de kile!“ „Nu-i nimic, sint obisnuit!“, raspunde bonom preopinentul, aducand un candid omagiu bunastarii dambovitene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pana sa fac o lista de argumente descurajante, omul se pune pe treaba.
Scoate dintr-o geanta un brau de piele, o chinga, o cingatoare din cele pe care si le pun hamalii de mobile si piane, ca sa ridice greutatea mai usor, fara risc de hernie. Se inhameaza rapid, cu miscari experte si, pana sa perorez compatimitor, ma ia in brate, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Ma pomenesc cu nasul in gatlejul lui si vad o mica apocalipsa organica: vene care se dilata, gata sa pocneasca si o parcela de piele care se invineteste amenintator. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sunt, cu siguranta, apoplexia lui. Am ajuns in pat cu o constiinta vinovata si cu un durabil amor fratesc pentru binefacatorul meu. Asa ceva nu poti trai intr-un „stabilament“ civilizat. Orice contact uman, orice emotie, orice frison psihanalitic sunt excluse. Şi, in vreme ce spitalul apusean e un loc fara memorie, spitalul nostru stramosesc e o interminabila sursa de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o. Apropo: exista scoli care sa formeze brancardieri? Sau trebuie sa umplem spitalele cu filozofi reciclati, capabili sa ia in brate, prin puterea gandului, pacienti de mare tonaj? Dar asta e o problema de reforma a invatamantului, pe care guvernul si presedintia o vor transa ferm, daca nu acum, macar in mandatul urmator.

---

Alte subiecte postate de CONSTANTA VASILE

Despre Teama cu Donald Walsch !
Gelozia, dovada dragostei ?!
Reguli de comunicare in familie, la servici, cu partenerul
Identificarea manipularilor si strategii de rezistenta
Manipularea psihologica