Distimia este o tulburare afectiva care se caracterizeaza prin simptome depresive mai putin severe decat cele intalnite in tulburarea depresiva majora, dar care se deruleaza pe o perioada mai lunga de timp, minim doi ani.
“Nu mai am chef de nimic a devenit motto-ul pe care-l repet cu obstinatie de fiecare data cand primesc o invitatie de la prieteni pentru a merge undeva sa ne distram. Viata imi pare gri si fara rost, iar zilele trec fara sa aduca nimic nou. Ce sens are sa visezi, sa ai sperante, sa-ti faci planuri…? La ce bun toate astea? Sunt doar pierdere de timp. Oricat m-as stradui, nimic nu iese cum vreau eu.”
Sunt cuvinte spuse destul de des de unele persoane dragi noua sau din anturajul apropiat, dar nu ne mai surprind pentru ca ne-am obisnuit sa auzim de fiecare data acelasi lucru si consideram ca astfel descriu modul lor actual de a se raporta la viata. Insa, daca ne amintim ca persoanele in cauza aveau o cu totul alta abordare in urma cu ceva vreme, aceste cuvinte ar trebui sa fie un semnal de alarma, pentru ca de cele mai multe ori ele completeaza un tablou in care sunt intalnite si alte simptome care ar putea sa justifice un diagnostic de tulburare distimica.
Elementul principal al acestei tulburari este dispozitia depresiva care apare frecvent si in cea mai mare parte a zilei. Cu cat a trecut mai mult timp peste perioada de debut cu atat este mai dificil sa se faca diferenta intre functionarea normala si cea perturbata. Acesta este si motivul pentru care simptomele trec deseori neobservate.
Pe langa pierderea generalizata a placerii si a interesului pentru diverse activitati, alte elemente care indica instalarea tulburarii distimice sunt: oboseala, reducerea sau cresterea apetitului, modificarea ciclului de somn (fie cu intreruperi, fie in exces, dar in ambele cazuri are loc o scadere a calitatii somnului), culpabilizarea, framantari in legatura cu unele actiuni din trecut, performanta profesionala/ scolara redusa, iritabilitatea nejustificata sau ca urmare a unor incidente nesemnificative. Totusi, simptomele vegetative (perturbarile de somn si apetit, modificari ale greutatii corporale, oboseala) apar mai rar, iar gradul de severitate este mai scazut decat in tulburarea depresiva majora.
In majoritatea cazurilor, distimia evolueza intr-o tulburare afectiva mai complicata daca nu sunt identificate din timp modificarile aparute. Dar, din cauza ca trecerea de la functionarea normala la cea afectata se face treptat si nu brusc, schimbarile nu sunt vizibile de la inceput, ci doar daca se analizeaza prin comparatie anumite perioade din viata. Atunci, se va observa ca numarul de prieteni a scazut simtitor, ca foarte multe activitati au disparut complet fara sa fie inlocuite cu unele noi, autoevaluarea este preponderent negativa – fapt care conduce la lipsa de incredere in propriile resurse si la implicarea scazuta in asumarea unor sarcini.
Daca in intervalul de doi ani apar perioade de minim doua luni in care sunt recapatate vechile preocupari – dorinta de a interactiona, de a participa la diverse evenimente, de a se implica in realizarea unor obiective, de a decide in privinta unor aspecte in plan personal sau profesional de a se interesa de lucruri care permit un contact cu realitatea obiectiva, diagnosticul de tulburare distimica nu se mai justifica.
Alte criterii care nu permit acest diagnostic sunt: prezenta epsioadelor depresive majore pe parcursul celor 2 ani; existenta vreunui episod maniacal, hipomaniacal sau mixt; simptomele au aparut ca urmare a uzului unei substante sau din cauza conditiei medicale - hipotiroidismul, maladia Alzheimer.
Chiar daca ne-am obisnuit sa ignoram unele indicii care ne atrag atentia la cei cu care interactionam, spunandu-ne ca fiecare are dreptul la propriile alegeri si la stilul personal de viata, uneori este bine sa le transmitem observatiile noastre, pentru a-i ajuta sa constientizeze ce se intampla cu ei.
Articol realizat de Gabriela Diaconescu, psiholog
..