Pe langa asocierea inima clinica - inima romantica, exista si o alta asociere dintre inima - minte. Astfel, inima ar fi organul cu care ai trairi, cu care simti, cu care iti pasa de lume, iar mintea este organul responsabil cu gandirea, organul cu care intelegi si organizezi lucrurile. Mintea ar fi polul rece al fiintei noastre, iar inima - cel cald.
Dar, in realitate, sentimentele nu sunt in mod necesar nearticulate, stupide, nereflectate, iar gandurile nu sunt chiar sterpe de afectivitate. Exista o coerenta, o logica a sentimentelor, dupa cum exista si un patos al ideilor. Gandirea nu e o chestiune strict intelectuala; pe de alta parte, centrele emotivitatii sunt pe scoarta, in creier.
Inima ca simbol al iubirii nu poate defini acest sentiment in toata complexitatea sa, dar poate reprezenta un punct de reper in calea fiecarei persoane catre iubire, acest sentiment absolut si poate stimula energia pozitiva in interiorul si in jurul persoanei indragostite.
Inima este considerata sursa tuturor emotiilor umane; vena iubirii pornita din inima ce are ca punct final degetul inelar de la mana stanga, deget pe care, in mod traditional, este purtata verigheta. Expresia “a darui inima” semnifica actul voluntar de daruire totala a iubirii fata de o persoana.
Inima reprezinta iubirea, iar metafora constand in daruirea inimii semnifica oferirea intregii vieti catre persoana iubita.
Imaginea inimii in care este infipta o sageata mai poate semnifica riscul pe care si-l asuma orice indragostit de a fi respins si de a i se rani, in acest fel, inima.
Inimile strapunse de sageti pot simboliza si moartea, mereu iminenta, sau vulnerabilitatea iubirii.
Ca sediu al pasiunilor, al trairilor personale, private, inima s-a definit foarte mult timp ca insusi centrul individualitatii. Persoana noastra cea mai intima o asimilam cu spatiul inimii: «a vorbi din inima » inseamna « a vorbi din rarunchii fiintei». Inima devine un concentrat al persoanei umane: in sfera inimii suntem noi insine, acolo este identitatea nostra profunda. Aceasta traditie a identificarii intre persoana si inima capata expresie ferma la Sf. Augustin. Confesiunile sunt ale cuiva care vorbeste despre el coborand in intimitatea lui ultima: inima.
Textul lui Augustin suna asa: «Va vorbesc din inima (cor meum=inima mea), ubi ego sum quicumque sum (unde sunt ceea ce sunt cu adevarat)».
Inima devine locul subiectului, al marturisirii irepetabile, al interioritatii.
Marele taram complicat, nesistematizabil pana astazi, al interioritatii, se asimileaza de regula cu inima.
Inima devine, astfel, un simbol al ascunsului, e ca o grota in centrul fiintei noastre, ca un abis in care te poti pierde. In acelasi timp, e tot ce ai mai propriu.
In locul acela din centrul inimii nu semeni, nu poti fi asimilat cu nimeni altcineva. Aceasta constiinta a unui loc in care esti singur cu tine insuti, inimitabil, unic, este obarsia marii rupturi, tipica pentru istoria spiritului european, intre eu si lume. Pentru ca s-a localizat in inima un spatiu al interioritatii absolute, s-a putut dintr-o data opune acesteia o exterioritate absoluta: lumea dinafara. Universul a fost schematizat in acesti termeni: eu (cor-meum)- lumea (subiectul - de o parte, obiectul - de cealalta). Daca inima clinica se asocieaza cu ideea mortii, inima romantica se asociaza cu cezura, cu fractura dintre subiect si obiect, dintre eu si lume.
Magicienii si alchimistii au folosit inima, ca un simbol plin de forta, in incantatii si vraji de dragoste, sau in descantece de intarire a unei relatii de cuplu.
Arhetipul inimii se rasfrange cel mai frumos asupra principiului masculin si feminin, cel putin, la nivel teoretic, prin triada nuantatoare a iubirii -”eros, agapa, filia” mostenita din tezaurul deosebit al grecilor. E o alchimie a inimii, o “coincidentia oppositorum” (armonie prin impacarea contrariilor) a principiilor, a inimilor lumii.
Ca insemn al adevarului, “inima sacra” a lui Cristos este un punct central al credintei din biserica romano-catolica, reprezentand un simbol al iubirii Domnului fata de oameni.
“Inima violeta” este un simbol al iubirii pentru cei care au cazut prada suferintei bolii sau nu ne mai sunt in preajma.
Ca reprezentare grafica a unui triunghi cu varful in jos, inima semnifica un vas in care este turnata sau purtata dragostea.
Pentru ca reprezinta simbolul iubirii adevarate, inima este singurul organ care nu poate fi atacat de cancer.
Inima strapunsa de sageata lui Cupidon, zeul roman al iubirii ( sageata in al carei varf, conform legendei, era un diamant). Cupidon este cunoscut ca un copilas inaripat, inarmat cu un arc si o tolba cu sageti.
Cei a caror inima e strapunsa de una din sagetile lui Cupidon sunt cuprinsi de o iubire adanca si inflacarata.
In acest sens exista cea mai frumoasa poveste de iubire, aceea dintre Cupidon si Psyche:
Cupidon sau Amor pentru romani, iar pe numele sau grecesc Eros, s-a nascut din relatia adulterina dintre Afrodita, zeita iubirii si a frumusetii, si Marte, zeul razboiului.
El a mostenit cate ceva de la ambii parinti. De la mama a luat puterea asupra iubirii, iar de la tata indemanarea care il facea sa manuiasca desavarsit un arc ale carui sageti provocau iubirea.
Sagetile din arcul sau erau de doua feluri, unele avand ca efect asupra celui sagetat o iubire implinita, iar altele o iubire plina de suferinte. Din aceasta cauza, inclusiv zeii se temeau de capriciile acestui copil teribil, cu aspect de ingeras. Inclusiv mama sa i-a cazut victima, atunci cand s-a indragostit de Adonis.
Dar, Eros a cazut si el victima propriului obicei de a se juca cu inimile altora.
La un moment dat, Afrodita a aflat ca exista pe Pamant o femeie mai frumoasa decat ea, pe nume Psyche. La fel de invidioasa ca si mama Albei ca Zapada din poveste, l-a pus pe fiul sau sa o sageteze pe Psyche astfel incat aceasta sa se indragosteasca de cel mai urat dintre oameni.
Planul era bun, dar Cupidon s-a intepat din greseala cu sageata destinata lui Psyche si s-a indragostit pana peste urechi. Avand pile printre zei, Cupidon s-a asigurat ca nici un muritor nu o va lua de sotie pe Psyche, chiar daca toti o admirau. Disperat ca fiica sa nu se mai marita, desi se afla tocmai la varsta potrivita, tatal sau a consultat un oracol, care i-a spus ca trebuie sa o lase pe varful unei stanci, de unde o va lua un zeu, pentru ca ea nu este sortita sa se marite cu un pamantean.
Fata ajunge pe munte si de acolo este dusa de zeul Zefir intr-un palat superb, in care se casatoreste cu un print, care statea insa alaturi de ea numai noaptea si disparea indata ce venea dimineata. Cupidon proceda asa pentru ca fusese blestemat de mama sa, geloasa inca pe frumusetea Psycheei, sa nu poata fi vazut de sotie pentru o perioada de timp.
Cei doi sunt fericiti impreuna, pana cand fata este convinsa de surorile ei, invidioase, ca nu este normal ca nu si-a vazut niciodata sotul la lumina si ca acesta nu se arata pentru ca este ori foarte urat, ori chiar vreun balaur. Noaptea, Psyche ia o lumanare si se apropie sa isi vada sotul. Nu numai ca nu era un balaur, dar frumusetea lui intrece orice inchipuire. Fericita, uita ca ii promisese ca nu va incerca sa il vada, iar o picatura cade de pe lumanare si il trezeste. Promisiunea facuta Afroditei fiind incalcata, zeul este nevoit sa dispara.
Abia atunci, Psyche regreta ca s-a luat dupa surorile sale invidioase, dar este prea tarziu. Acestea isi arata adevaratele intentii, urcandu-se si ele pe stanca de pe care sora lor fusese adusa in palatul lui Cupidon, cu gandul de a-i lua locul. In loc de asta, se prabusesc de pe acea inaltime si isi gasesc un sfarsit bine-meritat.
Pentru Psyche incep ani lungi de cautare a sotului. Respinsa de toti zeii, trebuie sa ceara indurare chiar de la Afrodita, care o persecuta in continuare. Vazand ca fata nu renunta la iubirea pentru Cupidon, Afrodita o supune la o serie de incercari: trebuie sa aleaga saci intregi cu graunte de diferite soiuri intr-o singura noapte, sa aduca o urna cu apa dintr-un loc pazit de balauri, apoi sa aduca un smoc din lana unei oi salbatice. Datorita iubirii, Psyche depaseste toate obstacolele si indeplineste toate sarcinile.
Manioasa, Afrodita o supune unei incercari cu adevarat imposibile: trebuie sa aduca din Infern, intr-o cutie, o parte din frumusetea Persefonei. Dupa ce descurajata, se gandeste chiar la sinucidere, Psyche merge pe taramul mortilor si reuseste, dupa multe incercari, sa ia cutia. Isi ingreuneaza insa situatia incalcand din nou o interdictie: din curiozitate si din dorinta de a lua si ea din frumusetea zeitelor, deschide cutia, uitand ca aceasta fusese luata din Infern. Imediat, este cuprinsa de un somn de moarte.
In acest moment intervine, salvator, Cupidon, care imprastie aburii mortii de pe fata ei si ii pune la loc in cutie. Psyche duce Afroditei cutia si zeita este, in sfarsit, multumita.
Odata invinsa opozitia mamei sale, Cupidon incearca sa ii convinga si pe ceilalti zei sa ii permita sa se casatoreasca cu Psyche, care era o muritoare. Zeus accepta sa convoace un congres, iar zeii sunt de acord cu casatoria lui Cupidon, deoarece sperau ca, astfel, neastamparatul arcas avea sa se linisteasca si sa ii sageteze mai rar cu arma sa care producea atatea incurcaturi.
Mai mult, drept cadou de nunta, Psycheei i se permite sa bea ambrozie, ceea ce face ca ea sa devina, de asemenea, nemuritoare, si sa fie ridicata la rang de zeita.
Cum era normal, cei doi au trait de atunci inainte fericiti, dar nu pana la adanci batraneti, pentru ca zeii nu imbatranesc, ci pentru totdeauna. Au avut impreuna o fiica, pe Voluptas, zeita voluptatii si a placerilor amoroase. Iar povestea lor de dragoste continua si astazi, pe inaltimile muntelui Olimp…
Alte subiecte postate de CONSTANTA VASILE
AGRESIVITATEA LA COPII
AGRESIVITATEA VERBALA
COMPORTAMENTUL VIOLENT LA ELEVI
VIOLENTA VERBALA, NON-VERBALA SI FIZICA ASUPRA FEMEILOR
VIOLENTA DOMESTICA
AGRESIVITATEA LA COPII
AGRESIVITATEA VERBALA
COMPORTAMENTUL VIOLENT LA ELEVI
VIOLENTA VERBALA, NON-VERBALA SI FIZICA ASUPRA FEMEILOR
VIOLENTA DOMESTICA
