Lozul castigator!

[Gabriela]

De-a lungul timpului impunerea relatiei de cuplu monogame a suscitat nenumarate controverse in randul oamenilor in legatura cu utilitatea unei astfel de masuri. Sunt adepti atat de-o parte cat si de celalata. Fiecare parte isi sustine punctul de vedere aducand argumente in favoarea sau in defavoarea mentinerii monogamiei.
Spre deosebire de barbati, doar un numar mic de femei este interesat de intretinerea de relatii poligame.
Nu este nimic surprinzator in aceasta afirmatie daca ne gandim ca supravietuirea speciei se face prin reproducere, iar femeia are nevoie de 9 luni pentru a da nastere copilului. Acesta este unul dintre motivele pentru care ea opteaza pentru alegerea unui partener care sa-i fie alaturi si sa-i ofere tot sprijinul necesar pentru cresterea copiilor.
Pe de alta parte, barbatul poate insamanta o femeie in timpul unui singur act sexual. El obtine foarte usor ceea ce-si doreste - transmiterea genelor mai departe, si nu considera ca este necesar sa ramana langa aceeasi femeie pentru atingerea scopului sau.

Poligamia a fost practicata de-a lungul timpului in randul multor popoare sub urmatoarele forme: poligenia, in care un barbat poate avea mai multe neveste, si poliandria, in care o femeie poate avea mai multi barbati.
Poliandria este o forma rar intalnita, cercetarile antropologice oferindu-ne doar cateva exemple precum: femeile Nayar si Toda din India si unele femei Pahari din Nepal.

In randul populatiei Pahari exista o varietate de aranjamente maritale, printre acestea si poliandria – in care o femeie se casatoreste cu fratele cel mai varstnic, iar fratii mai mici ai acestuia pot sa intretina si ei relatii sexuale cu aceasta, poligenia – un barbat poate avea mai multe neveste, si mariajul in grup – un numar egal de barbati si femei, intre care exista raporturi sexuale la alegere, si monogamia.

Tot in randul populatiei Pahari, o fata se poate casatori de la 10 ani, dar nu poate locui cu sotul ei pana nu atinge maturitatea.
De asemenea, daca in timpul casatoriei, femeia doreste sa-si viziteze familia de origine, in acest timp ea va avea libertatea unei femei nemaritate.

Poligenia, in schimb, a fost destul de des intalnita in trecut, unii dintre evrei au avut chiar sute de neveste, iar despre regele Solomon se spune ca a avut 700 de neveste si 300 sute de concubine. Trebuie mentionat faptul ca in societatile antice nu existau reguli in privinta numarului de neveste sau a modului cum sa fie tratate acestea. In prezent, poligenia mai este intalnita in Africa, Orientul Mijlociu, India, Thailanda si Indonezia si la mormonii din Utah, SUA.

Desi monogamia a fost adoptata si de majoritatea oamenilor si consimtita prin lege, ea nu este un comportament des intalnit la mamifere si doar 5% dintre acestea sunt monogame. In timp, sensul de relatie monogama a fost alterat, intial insemna relatie maritala intre doua persoane de sex opus, care se deruleaza pana la moartea unui dintre cei doi parteneri.

Aderarea la un singur partener este data de o gena care codifica un anumit tip de receptor de vasopresina de la nivelul creierului. Aceasta substanta il face pe mascul sa fie cu totul indiferent la orice alta femela si sa fie extrem de protectiv si gelos.

Oamenii, in special barbatii, manifesta un spectru larg de comportamente de la poligamia totala pana la monogamia absoluta. Aceasta se datoreaza faptului ca gena umana are cel putin 17 lungimi diferite a receptorului de vasopresina. Fiecare lungime a genei corespunde unui anumit comportament social, varianta mai lunga a genei favorizeaza un comportament de aderare la un singur partener.

In cazul prezentei variantei scurte a genei, masculul va da iama si in femelele din vecinatate. Asadar, se confirma ca alegerea partenerului este o loterie, poti sa tragi lozul cu varianta lunga a genei, sau.... ghinion, taman te-ai pricopsit cu lozul care contine varianta scurta a genei.

Articol realizat de Gabriela Diaconescu, psiholog

---

Alte subiecte postate de Gabriela

Pedeapsa are rol pozitiv in educarea copilului?
ESENTIAL PSY cauta operatori de interviu
Asa, nu mai poate sa nege ca ma inseala!
Stresul post-traumatic. Tresar cand aud pasi in spatele meu!
Suntem doar colegi de pat!

[prichindelisor]

Poligamia traco-geto-dacilor este o tema putin comentata de istoricii romani contemporani. Subiectul a fost evocat in mai multe izvoare scrise care au pus in evidenta cunostintele istoricilor antici despre spatiul tracic.
Prima informatie consistenta este oferita de Herodot (sec. V i.Hr.). In fragmentul care descrie obiceiurile tracilor, citim: „… fiecare tine in casatorie mai multe femei… nevestele si le pazesc cu strasnicie…” (Istorii, V, 5-8).
Cunoscator direct al tracilor din zona Marii Negre, Heraclid din Pont (sec. IV i.Hr.) scria despre ei: „Fiecare se casatoreste cu trei si patru femei. Sunt unii care au treizeci de sotii” (apud, Zeo Petre, Practica nemuririi: o lectura critica a izvoarelor grecesti referitoare la geti, Iasi, 2005, p. 194).
Menandru (sec. IV i.Hr.), cunoscut autor de comedii, citat de Strabon (sec. II), evoca poligamia tracilor: „Iata ce spune despre ei Menandru, desigur fara a plasmui ceva, ci respectand realitatea istorica: «Asa suntem noi, tracii toti, si mai ales getii – ma mandresc ca ma trag din neamul acestora din urma – nu suntem din cale afara de cumpatati… Nici unul dintre noi nu ia o singura femeie, ci zece, unsprezece sau douasprezece, si unii chiar mai multe. Cand se intampla sa moara cineva care n-a avut decat patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul de el n-a fost insurat, n-a cunoscut iubirea»” (Geografia, VII, 3, 4).
Cum se casatoreau traco-geto-dacii?
Herodot scria ca: „… nevestele… si le cumpara cu bani grei de la parinti.” (Istorii, V, 8), iar Xenofon (sec V-IV i.Hr.) pomenea despre cumpararea fetelor „… dupa legea traca…” (Anabisis, VII, 2, 38).
Mai multe informatii despre procedura casatoriei ne parvin de la Pomponius Mela (sec. 1): „… fetele de maritat nu sunt date barbatilor de catre parinti, ci in mod public sunt cumparate spre a fi luate in casatorie sau vandute (cu zestre). Se face intr-un fel sau altul, dupa cat sunt de frumoase si de cinstite. Cele cinstite si frumoase au un pret bun. Pentru celelalte se cauta cu bani cineva care sa le ia de sotie”. (Descrierea pamantului, II, 21). Acelasi autor confirma poligamia tracilor atunci cand, probabil, inspirandu-se din Herodot si alti scriitori mai vechi, descria o parte a ceremoniei funerare: „Nici femeile nu au o fire mai slaba. Ele doresc din cale afara de mult sa fie omorate deasupra cadavrelor barbatilor morti si sa fie ingropate impreuna. Deoarece un barbat are mai multe sotii, pentru a dobandi aceasta cinste, ele dau o mare lupta in fata celor care trebuie sa hotarasca aceasta. Ea se acorda aceleia care are moravurile si conduita cele mai bune, iar cea care invinge la aceasta intrecere este in culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare si isi arata deznadejdea prin plansete foarte puternice. Iar cei care vor sa le linisteasca aduc langa rug arme si daruri, spunand ca sunt gata sa trateze sau sa se lupte cu sufletul celui mort spre a sti daca acela permite casatoria. Daca nu se da o lupta si nu are loc o plata… le asteapta pe femei petitorii.” (II, 18-20).
Solinus (sec. III), prezinta asemanator ceremonialul casatoriei: „Femeile de maritat se duc la barbati nu dupa hotararea parintilor, ci acelea care se disting prin frumusete cer sa fie vandute la mezat si dupa ce li se ingaduie sa se stabileasca valoarea lor, se casatoresc nu dupa obiceiuri, ci dupa preturile (oferite); iar cele napastuite din pricina urateniei lor isi cumpara cu zestrea lor barbatii cu care se marita” (Culegere de fapte memorabile, 10, 4).
Citindu-i pe autorii antici, constatam ca existau doua variante de casatorie: aceea care se facea „dupa obiceiuri” se aplica in cazul femeilor care „napastuite din pricina urateniei lor” isi cumparau sotul. Tot obicei par a fi si tratativele, lupta sau petitul vaduvelor chiar langa rugul sotului decedat. A doua varianta este un fel de licitatie la cererea femeii: „…acelea care se disting prin frumusete cer sa fie vandute la mezat…”. Cine organiza aceasta licitatie, adevarat concurs de frumusete in antichitate? Cine alcatuia juriul indreptatit sa „..stabileasca valoarea lor?” Daca pentru femeile „napastuite” zestrea era preluata de sot, cine incasa plata pentru „frumoase”? Parintele, sau chiar femeia? Cat de mare putea fi valoarea licitata. Sa fi fost un privilegiu al aristocratilor? Exista o ierarhie a nevestelor in frunte cu aceea care „..are moravurile si conduita cele mai bune”? Odata cumparata, femeia putea fi revanduta de sot? Iata intrebari la care n-am gasit raspuns in izvoarele scrise. Nu stim nici daca exista o varsta cand barbatul si femeia dobandeau dreptul de a se casatori, si nici care era gradul de rudenie ca bariera a raporturilor maritale.
Printre traci existau si celibatari. Ne-o spune Strabon atunci cand il citeaza pe unul dintre cei mai buni cunoscatori ai spatiului tracic, Poseidonios (sec II-I i.Hr.): „… unii traci isi petrec viata fara sa aiba legaturi cu femei, numindu-i «ctisti»; ei sunt onorati si socotiti sacri, asadar feriti de orice primejdie… duc o viata saracacioasa” (Strabon, Geografia, VII, 3, 3).
De ce se casatoreau traco-geto-dacii?
Un motiv pe care il credem fara dubii este obiceiul. Alt argument de luat in seama ar putea fi ca barbatul vedea in casatorie un mijloc onorabil de a-si spori averea prin zestrea nevestelor! Nu stim daca erau obligati sa se casatoreasca pentru supravietuirea comunitatii, pentru a duce neamul mai departe, mai degraba nu, daca luam in considerare ca la traci castitatea nu era o virtute, asadar se puteau naste copii si in afara casatoriei.
Interesante sunt precizarile lui Heraclid din Pont: „Ei le folosesc ca pe niste slujnice. Casatoriile sunt si pentru impreunare si ei se impreuneaza cu fiecare din timp in timp; dar (nevestele) spala si rufe si ii slujesc” (apud, Zoe Petre, loc.cit.).
Casatoria era un act privat, nescris, asemanator logodnei de astazi, pe care nicio putere publica nu era chemata sa-l sanctioneze. Este posibil sa fi existat si cateva gesturi simbolice care impuneau o anumit formalitate casatoriei.
Ce statut avea barbatul?
Societatea traco-geto-dacica era de tip patriarhal, chiar falocratica, in care barbatul era stapanul femeii. El avea dreptul de a tine in casa un numar de femei in functie de posibilitatile sale economice, dar si dupa pofta inimii! Solinius scria ca la traci „… barbatii se falesc cu numarul femeilor si socotesc lucru de cinste sa aiba mai multe sotii.” (Culegere de fapte memorabile, 10, 1).
Este posibil sa fi existat chiar un cult al sotului, asa cum pare a indica ritul funerar la traci? Herodot il descria astfel: „Cand unul din ei a murit, sa isca intre femeile (mortului)mari neintelegeri, iar prietenii isi dau osteneala si arata o nespusa ravna ca sa afle pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotita vrednica sa primeasca cinstirea, este laudata de barbati si femei, apoi e injunghiata de ruda ei cea mai apropiata. Si dupa aceea trupul acesteia este inmormantat impreuna cu cel al barbatului ei. Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, caci li se aduce astfel o foarte mare ocara.” (V, 5). Atat textul lui Herodot, cat si cel al lui Pomponius Mela, citat mai inainte, scot in evidenta dorinta femeilor de a se sacrifica pentru sot. Herodot preciza ca era aleasa femeia pe care decedatul „a iubit-o mai mult”, in timp ce la Pomponius Mela prevalau „moravurile si conduita cele mai bune”. In primul caz, hotararea era luata de „prietenii” decedatului, in celalalt femeile „dau o mare lupta in fata celor care trebuie sa hotarasca”, probabil un juriu din care nu stimi cine si cati faceau parte.
Am amintit mai sus relatarile lui Strabon despre tracii care „isi duceau viata fara sa aiba legaturi cu femei”, motiv pentru care erau „onorati si socotiti sacri”. Comentandu-l pe Poseidonios si citand referirile lui Menandru la poligamia tracilor, Strabon conchide: „Nu este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericita viata fara multe femei sa creada in acelasi timp ca ar fi un om destoinic si drept acela caruia ii lipsesc femeile. Socotindu-i theosebeis (adoratori ai zeilor)si kapnobatai (calatori prin fum)pe cei fara femei, getii s-ar ridica impotriva parerii obstesti” (VII, 3, 4).
Ce statut avea femeia?
De la Herodot aflam ca tracii nu puneau pret pe virginitate: „…pe fete nu le pazesc, ci le dau voie sa aiba legaturi trupesti cu barbatii care le plac.”, dar dupa casatorie „… isi pazesc insa nevestele cu strasnicie” (V, 6).
Sa-l recitim si pe Heraclid din Pont: „Ei le folosesc ca pe niste slujnice… si se impreuneaza cu fiecare din timp in timp; dar (nevestele) spala si rufe si ii slujesc… La moartea barbatului, femeile sunt mostenite, intocmai ca si celelalte lucruri” (apud, Zoe Petre, loc.cit.).
In acelasi secol IV i.Hr., Platon scria ca tracii „… pun femeile sa lucreze pamantul, sa pasca vacile si oile si sa slujeasca fara a se deosebi intru nimic de sclavi” (Legile, VII, 805).
Cunoscator direct al realitatilor de la tarmul Marii Negre, Ovidiu (sec. I i.Hr.-I d.Hr) scria despre femeile getilor: „… ele stiu sa rabde de foame si de sete” (Pontica, I, 2, 87), sau ca „… piseaza darurile (zeitei) Ceres si pe varful capului duc ulcioare grele de apa” (Pontica, II, 8, 10-12).
Povestind despre obiceiurile celtilor, scitilor si tracilor, Strabon scria ca „…femeile muncesc si ele la camp si de indata ce au nascut, ii slujesc pe barbati, punandu-i sa stea culcati in locul lor. Adesea ele nasc la muncile campului. Spala copilul sezand pe vine langa apa vreunui rau, si-l infasa.” (III, 4, 17). Tot Strabon descrie o calitate deosebita a femeilor: „De buna seama, intotdeauna s-a pus pe seama femeilor indemnurile in cele ale cucerniciei, caci ele imping pe barbati la o prea mare slavire a zeilor, la serbari in cinstea lor si la alte acte de adoratie… iata ce mai spune acelasi poet (Menandru) aducand pe scena un sot suparat de cheltuielile pe care le fac femeile pe jertfe. Cuvintele (sotului)sunt: «Ne prapadesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi, cei casatoriti: caci mereu e nevoie sa se faca o serbare»” (VII, 3, 4).
Si Horatiu (sec. I, i.Hr.) scoate in evidenta virtutile sotiilor dacilor in contrast cu cele ale sotiilor romanilor:
„Acolo femeia nu se face vinovata fata de copiii vitregi,
ci poarta de grija celor lipsiti de mama,
iar sotia cu zestre nu ajunge stapana barbatului
si nici nu se increde intr-un amant chipes.
Zestrea cea mai de seama este cinstea parintilor
si virtutea femeii pentru care legamantul casatoriei romane trainic:
ea se teme de alt barbat.
Pacatul este un sacrilegiu pe care il plateste cu moartea.” (Ode, I, 211).
In mentalitatea vremii, dominata de normele de viata ale societatii patriarhale, superioritatea barbatului, proprietar al nevestelor si copiilor, se manifesta printr-o discriminare care facea din femeie o marfa destinata vanzarii-cumpararii, un lucru care putea fi mostenit si o slujnica care avea rolul se efectueze „servicii” pe care barbatii erau obligati sa le indeplineasca doar cand erau pedepsiti. Trogus Pompeius (sec. I) ne informeaza ca dacii „…in vremea regelui Oroles se luptara fara succes impotriva bastarnilor si de aceea, ca pedeapsa pentru slabiciunea aratata, au fost siliti din porunca regelui, ca atunci cand voiau sa doarma, sa puna capul in locul picioarelor si sa faca sotiilor lor serviciile pe care mai inainte acestea obisnuiau sa le faca lor” (Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16).
Evolutia statutului femeii la traco-geto-daci nu ne este cunoscuta. Stim, insa, ca in familia regala a lui Decebal femeia se bucura de respect si protectie. Sunt istorici care considera ca scena XXX de pe Columna lui Traian trebuie pusa in legatura cu prizonieratul surorii lui Decebal (R. Vulpe,Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucuresti, 1988, p. 67-71). Dio Cassius (sec. II) este sursa unei informatii interesante: „Traian puse mana pe muntii cei intariti cu ziduri... Din pricina aceasta si mai ales dupa ce, in acelasi timp, Maximus prinse pe sora lui si lua o cetatuie puternica, Decebal fu gata sa se invoiasca la toate cele ce i s-ar fi poruncit...” (Istoria romana, LXVIII, 8-9, 9,4 Xiph.). Este posibil ca intre cauzele care l-au obligat pe regele dac sa accepte pacea grea din 102, un rol major sa-l fi jucat incercarea lui Decebal de a-si elibera sora, indeplinindu-si, astfel, o indatorire de onoare fata de un membru de vaza al familiei sale.
Strania scena XLV de pe Columna, in care femei dace tortureaza prizonieri romani, ar putea fi o dovada ca, in caz de mare pericol, femeile isi ajutau barbatii in incercarea de a-si salva libertatea (R. Vulpe, op. cit., p. 102-103).
Conditia de vaduva nu era de durata. Femeia avea dreptul, fie sa obtina „cinstea” de a fi injunghiata si inmormantata impreuna cu sotul, fie sa se recasatoreasca langa rugul funerar (Herodot, V, 5; Pomponius Mela, II, 18-20). Fidelitatea femeilor fata de sot se exprima si in dorinta lor de a-l insoti la zei pe cel decedat: „Femeile, care tin mult la cinstea lor, se urca pe rugurile sotilor morti si, ceea ce socotesc drept cel mai mare semn al curateniei, se arunca in flacari” (Solinus, 10, 2-3).
Desfacerea casatoriei pare a fi fost la fel de simpla ca si contractarea ei. „Divortul” era lesnicios si informal, nefiind nevoie de gesturi solemne sau simbolice. Era suficienta vointa unilaterala. Heraclid din Pont scria: „Daca vreuna din sotii este nemultumita, parintii isi pot lua inapoi fata, dupa ce restituie ceea ce au primit pe ea” (apud, Zoe Petre, loc. cit.).
Traco-geto-dacii intre poligamie si mongamie
Poligamia pare a fi un obicei foarte vechi, simbolizand o lume in contrast cu cea din care faceau parte scriitori greci. Iata un fragment din „Istoriile” lui Arrian (sec. II), citat de Eustathius (sec. XII) in comentariile la „Periegeza lui Dionysios”, care plaseaza inceputul poligamiei intr-un timp mitic: „La traci era obiceiul sa aiba multe femei, in asa fel ca de la multe femei sa aiba multi copii – iar obiceiul acesta se spune ca isi trage obarsia de la regele Doloncos [fiul lui Kronos si al nimfei Thraike, fiica de titan], care a avut multi copii de la multe femei” (apud., Zoe Petre, op. cit., p. 199).
Nu stim daca reformatorul Zalmoxis a introdus poligamia sau doar a acceptat-o, mostenind-o ca pe o cutuma adanc inradacinata in mentalitatea traco-geto-dacilor. Este de discutat si daca poligamia era o situatie generalizata sau doar un privilegiu de care se bucurau regele si nobilii cu prestigiu si posibilitati materiale.
Savantul V. Parvan era de parere ca doar aristocratii erau poligami: „... putem afirma ca e un fenomen general nu numai la popoarele barbare, ci si la cele culte, ca treapta stapanitoare a societatii sa practice poligamia (legala sau ilegala, mai multe sotii legitime ori numai una), in vreme ce poporul de rand ramane strict monogam. In adevar, asa dupa cum Filip al Macedoniei era un poligam vestit, tot asa vor fi fost si diferitii regi si principi geti, in masura averii lor si a putintei de a-si cumpara sotia... regula generala la geti era ca familia lor sa fie monogama... Aceasta incheiere ne este intarita atat de reprezentarile de pe Columna lui Traian, care privesc mai ales pe dacii din munti, cat si... de pe Trofeul de la Adamclisi, unde vedem pe geti, fiecare cu femeia lui unica” (Getica, Bucuresti, 1926, p. 146-147).
Reputatul arheolog H. Daicoviciu era de aceeasi parere, poligamia fiind „limitata la un numar foarte mic de familii (la nobilii cei mai bogati, de exemplu)” si sublinia: „Trebuie sa recunoastem, asadar, ca nu stim aproape nimic despre familia dacica. Chiar admitand, pe temeiul lui Menandru, existenta poligamiei, nu este deloc sigur ca o realitate din secolul al IV-lea i.e.n. dainuia si in epoca lui Burebista-Decebal” (Societatea dacica in epoca statului, in Studii dacice, Cluj-Napoca, 1981, p. 27).
Este posibil ca poligamia sa fi fost inlaturata printr-o masura reformatoare a lui Deceneu? Pornind de la ipoteza ca toti marii reformatori s-au ocupat si de viata de familie, istoricul Grigore Tocilescu preciza ca prin „... reforma politico-religioasa a lui Deceneu ... obiceiurile poligamice, comune gintei thrace, nu mai domneau in Dacia... familia se deosebea prin moravuri mai curate, puritanice chiar” (Dacia inainte de romani, Bucuresti, 1880, p. 371).
Un alt bun cunoscator al traco-geto-dacilor, arheologul I.H. Crisan, aprecia ca poligamiei „... ii va pune, intr-o oarecare masura, capat Burebista, cu ajutorul marelui preot Decenu” (Burebista si epoca sa, editia a II-a, Bucuresti, 1977, p. 461).
Nu stim daca, in timpul lui Burebista, „ridicarea” getilor prin „cumpatare” a inclus si reformarea vietii de familie. O eventuala interzicere a poligamiei i-ar fi putut deranja pe aristocratii geto-daci care ar fi avut un motiv in plus sa-l inlature pe marele rege. Dar cum de l-au acceptat pe Deceneu drept urmas la tron? Poate pentru ca acesta „... le-a aparut ca o fiinta extraordinara... Invatandu-i etica, i-a infrant de la moravurile lor barbare...” (Iordanes, Getica, 71).
Analizand critic o serie de izvoare grecesti referitoare la geti, Zoe Petre este de parere ca „... polaritatea particularitatilor de civilizatie atribuite getilor in textele antice, care fac sa coexiste in aceste tinuturi de margine abstinenta si excesul, poligamia si celibatul, vegetarismul si sacrificiile umane, reorganizeaza atat de drastic informatia de pornire, incat e aproape imposibil pentru exegeza moderna sa regaseasca eventualele date reale ce s-ar ascunde indaratul acestei viziuni.” (Practica nemuririi..., p. 206).
Majoritatea izvoarelor documentare care prezinta imaginea traco-geto-dacilor prin ochii grecilor si ai romanilor sunt surse de mana a doua, aproximative si, adesea,confuze. Se pastreaza prea putine fragmente din scrierile celor care au calatorit si vazut la fata locului realitatile sociale din aria tracica. Tema poligamiei traco-geto-dacilor este reala si nu poate fi ignorata. Ea face parte din moravurile unei lumi care se cere permanent reanalizata pentru a-i reconstitui semnificatiile si a-i reinterpreta mesajele.

(Sursa: historia(dot)ro)