Cu barbatul la psiholog...

[Violeta Dumitrescu]

Vine o zi in viata unui om cand ar vorbi cu cineva care sa-l accepte asa cum e, far' de judecata, in discretie deplina, macar de s-ar mai racori si el un pic. Daca se mai si gaseste vreo solutie la problema sa, nascuta din sinergia a doua creiere, atunci da, ar fi fantastic!

Se uita omu' cu bagare de seama prin jur...

Femeile - la acest capitol - sunt ceva mai norocoase, caci le vin in minte cateva prietene pe umarul carora au varsat cateva lacrimi de la ultima cearta cu iubitul sau de la cea mai recenta incaierare cu seful.

Mai rau e de barbati, caci ei au un capital de imagine de protejat: acela de masculi autosustenabili care nu se smiorcaie ei din te miri ce; cu atat mai putin in fata prietenilor care...i-ar manca de vii daca ar vedea vreun semn de asa-zisa 'slabiciune'.
Dragi barbati, nu-i o dovada de slabiciune faptul ca va acceptati si imbratisati vulnerabilitatea.
Cultura noastra asociaza de obicei vulnerabilitatea cu incapacitatea de a fi la inaltime, cu slabiciunea, cu neputinta. Dar nu-i deloc asa! Din ea izvoraste potentialul de a fi calin si bun, creativ, bland si iubitor, intelegator si tolerant. Da, si toate cele de mai sus nu exclud fermitatea, asumarea, barbatia si puterea. A-ti permite sa fii vulnerabil este o manifestare suprema de curaj. Curajul de a infrunta povara educatiei mutilante impusa de-a lungul secolelor asupra voastra.

Ati fost crescuti sa credeti ca a fi barbat inseamna a nu arata ca te doare, a nu plange, a matura gunoiul sub covor si a te preface ca nici macar nu exista, in timp ce fiinta vi se sfarma pe dinauntru cu zgomot de caramizi spulberate la contactul cu realitatea. Va e usor? Pun pariu ca nu! Traiti intr-o lume caleidoscopica, multifatetata, frematand intr-o schimbare necontenita si ametitoare. Femeile de acum nu mai sunt cele din trecut. Stiu, nici nu v-ati dori asta, dar totusi, unde sunt reperele masculinitatii si femininitatii zilelor noastre? Dansul dintre masculin si feminin se reconfigureaza, dupa legi ce inca nu ne sunt clare, sub o forma cu care nu sunteti familiarizati. Reperele unei societati profund anomice bulverseaza parca si mai violent tot ceea ce ati fost invatati despre locul si rolul vostru in tesatura complexa a vietii, cu toate aspectele ei: munca, familie, cuplu...

Framantati de noianul de griji si cu portile sufletului ferecate de cutume rigide, simtiti clocotul vietii rabufnind - mai mult sau mai putin controlat - prin te miri ce bresa. Rupti intre strigatul firii “vreau sa-mi fie si mie bine” si datoria morala de a face ceea ce se cuvine, scrasniti din dinti si va cufundati mai abitir in munca. De parca ea ar fi antidotul tuturor depresiilor, leacul tuturor fricilor, companionul credincios al tuturor insingurarilor...garantia suprema a unui viitor mai...bun...decat prezentul.
Si nu va crutati deloc! Cu incrancenarea unor soldati bine instruiti porniti intr-o lupta acerba cu...voi insiva, in ultima instanta. Va biciuiti nemilos fiintele, sub imperativele unor imagini iluzorii vandute in pauzele publicitare - atunci cand, epuizati dupa o zi de munca, zapp-ati aiurit, cautand putina evadare in circul televizat. In tot acest timp, nevasta striga dupa atentie, copiii ca vor sa se joace cu voi, cereri si pretentii se revarsa in cascada de peste tot: de la sefi, clienti, colegi, parinti, familie.

Va contemplati viata si va consolati cu gandul la urmatoarea evadare la pescuit cu baietii, sau la urmatoarea partida de bridge din bucataria prietenului. Copiii cresc vazand cu ochii si va prindeti ca tot ceea ce mai asteapta de la voi sunt poate niste bani pentru urmatoarea lor excursie...sotia e din ce in ce mai acra si ridata...Iar voi, daca v-ati intani chiar si maine cu Tatucu' (nu ca n-ati fi cochetat adesea cu ideea...dar ramane intre noi asta...) ati putea jura cu mana pe rosu ca ati dat in viata aceasta tot ce ati avut mai bun din voi.

Dar ati dat ceea ce era potrivit? Cat era nevoie si cui avea nevoie? V-ati deschis vreodata inima si v-ati intrebat cand v-ati daruit voua insiva cu voluptate si o doza sanatoasa de egoism? Cand ati deschis ultima oara gura ca sa cereti pasnic si respectuos ceea ce aveati nevoie? Cand ati exultat de fericire traind la unison bucuria de a fi, doar de A FI pur si simplu cu femeia iubita?
Cat credeti ca va mai functiona triada Salvator-Victima-Persecutor in dinamica relatiilor pe care le hraniti?
Credeti ca exista alternative sanatoase de a trai si a fi in relatii?

Va ascult! Cu compasiune si far' de judecata.

Articol realizat de Violeta Dumitrescu, psiholog
Cabinet Individual de Psihologie Dumitrescu Violeta