Terapia de familie in autism

[nedeanicolae]

Familia copilului cu autism are de obicei putin timp sa se mai gandesca si la ceilalti membri ai sai. Atat mama cat si tatal isi uita rolul in cuplu, dar si pe cel de parinti ai celorlalti copii, acestia sunt oarecum dati la o parte, chiar ignorati. Si, cel mai important lucru este ca parintii ajung sa se simta vinovati pentru ca-si permit foarte rar o viata sociala tipica, dedicandu-si timpul in intregime participarii la terapia copilului diagnosticat cu autism.

Cuplul ajunge astfel intr-o situatie de criza, pentru ca uita rolul de sot/sotie si isi asuma numai rolul de mama si tata pentru copilul bolnav. Cand comunicarea emotionala a membrilor este blocata la nivel de cuplu, acest lucru duce la afectarea invatarii empatiei de catre copilul cu autism, dar si a celorlalti copii, daca exista.

Ajutorul terapeutului poate fi binevenit prin faptul ca se face o diagnoza de rol si se verifica pattern-ul de comunicare care provine din familia de baza. Parintele copilului cu autism prin constientizarea acestor modele poate sa aleaga ceea ce este convenabil si util la acest moment.
De exemplu, mama, care poate a ramas blocata in acest rol, trebuie sa revina din nou si la celelalte roluri familiale si sociale. Ea invata sa isi puna intrebari de tipul: Cu ce ma confrunt? Ce fac, ce imi place sa fac? Ce nu-mi place sa fac? etc.

In cazul tatalui, daca are pattern-uri comportamentale bazate pe convingerea „Eu nu trebuie sa ma ocup de educatie”, invatate in familia de origine, probabil ca nu o sa se implice in aceasta latura a vietii de familie. Discutiile terapeutului trebuie sa se desfasore cu fiecare parinte in parte, iar aspectele dezbatute vor fi: „Cum a schimbat copilul cu autism dinamica familiei?”, „Cum integram copilul in famile?”, „Cum acceptam diagnosticul, si cum ne-a schimbat acesta viata sociala?”, „Cum ne asumam responsabilitatile?”, „Facem ceva constructiv?”.

De asemenea, discutiile se pot axa pe gestionarea resurelor: „Cum gestionam resursele materiale? Dar pe cele afective?”, „Cum folosim recompensele in familie, ori pe strada, si cum impunem limitele?”, „Daca copilul are crize pe strada ce facem? Ne gandim ce spun ceilalti sau suntem fermi si nu cedam? Ce conteza acum mai mult, plansul copilului sau ce cred ceilalti? Il luam in brate cu riscul de a-i intarii comportamentul?”
Intrebarile si discutiile vor aduce lumina in ceea ce simt si in ceea ce fac membrii familiei, ei vor putea sa se raporteze diferit la ceea ce li se intampla, mai adaptat din punct de vedere social. Astfel, viata lor va fi tot mai asemanatoare cu cea a celorlalti.

Articol realizat de Nicolae Nedea, psiholog
Cabinet de psihoterapie si training - Nicolae Nedea